Anestezia morală, cel mai mare pericol psihologic al epocii noastre. „O societate care își pierde capacitatea de a fi mișcată de suferința celuilalt începe să-și piardă propria umanitate”

sursa foto: Profimedia

Există momente în istorie în care tăcerea încetează să mai fie neutralitate și devine complicitate.

Cred că trăim un astfel de moment.

Nu scriu aceste rânduri pentru că aș avea toate răspunsurile și nici pentru că aș crede că un conflict atât de vechi și de complex poate fi redus la câteva paragrafe. Nu poate. Dar există situații în care complexitatea nu poate deveni un refugiu moral. Există momente în care, înainte de orice analiză geopolitică, trebuie să ne întrebăm un lucru simplu: ce se întâmplă cu oamenii?

Și mai ales cu copiii.

Ca psiholog, mi se pare imposibil să privesc imaginile din Gaza și să rămân doar un observator rece. Pentru că, înainte de orice identitate națională, religioasă sau politică, există ființa umană. Există copilul care nu înțelege de ce casa lui nu mai există. Există mama care își caută bebelușul sub dărâmături. Există medicul care operează fără anestezie. Există jurnalistul care continuă să filmeze până în clipa în care și el devine victima războiului.

UNICEF estimează că, de la începutul războiului, peste 21.000 de copii au fost uciși, iar zeci de mii au fost răniți. Niciun spital din Gaza nu mai funcționează complet, iar jumătate dintre ele sunt doar parțial operaționale. Vorbim deja despre o infrastructură medicală aproape distrusă și despre o generație întreagă care crește în foamete, traumă și teroare.

Poate că unii vor spune că termenul de "genocid" este disputat juridic. Și au dreptate într-un sens important: stabilirea juridică a existenței genocidului aparține instanțelor internaționale, nu opiniei publice. Tocmai de aceea, este esențial să fim riguroși. Curtea Internațională de Justiție nu a pronunțat încă o hotărâre definitivă asupra acuzației formulate de Africa de Sud împotriva Israelului, iar procesul este în desfășurare. În același timp însă, organisme independente ale ONU au concluzionat că există dovezi ale unor acte pe care le califică drept genocid și ale unor încălcări grave ale Dreptului internațional umanitar.

Indiferent de verdictul juridic final, un lucru este deja evident: dimensiunea suferinței umane este copleșitoare.

Și ajungem la întrebarea care mă preocupă cel mai mult.

Cum este posibil acest lucru?

Cum poate o societate construită după trauma Holocaustului să participe la producerea unei alte traume colective?

Ca psihoterapeut, mă întorc inevitabil la ceea ce știm despre traumă.

Una dintre observațiile importante din literatura psihodinamică și din cercetarea modernă asupra traumei este că trauma netratată nu dispare. Ea se poate transmite. Uneori între generații. Alteori prin relații. Alteori prin instituții. Nu există însă o lege psihologică potrivit căreia "victima devine inevitabil agresor". Ar fi fals și nedrept. Majoritatea oamenilor care au fost abuzați nu devin abuzatori.

Există însă un risc bine documentat ca atunci când trauma nu este analizată, când durerea nu capătă sens, când identitatea se organizează exclusiv în jurul fricii și al supraviețuirii, probabilitatea repetării violenței să crească. Trauma poate produce hiper-vigilență, dezumanizarea celuilalt și convingerea că propria securitate justifică orice mijloc.

Acesta este unul dintre cele mai periculoase mecanisme psihologice pe care le cunoaștem.

Nu pentru că ar explica totul.

Dar explică suficient de clar cât să ne sperie.

Istoria Europei anilor '30 ne obligă la o altă reflecție.

Nu doar Hitler a făcut posibil Holocaustul.

L-au făcut posibil și milioanele de oameni care au preferat să creadă că nu este chiar atât de grav.

Mai întâi au ignorat discriminarea.

Apoi deportările, apoi lagărele, apoi zvonurile, apoi dovezile.

Istoria nu se repetă identic. Dar se repetă prin mecanismele psihologice care o fac posibilă: normalizarea violenței, dezumanizarea unui grup de oameni și convingerea că "nu este treaba mea".

În practica mea, văd frecvent acest fenomen la scară individuală.

Abuzul nu începe doar cu o lovitură.

Începe și în momentul în care martorii aleg să privească în altă parte.

O comunitate întreagă poate deveni un martor pasiv.

La fel și comunitatea internațională.

În ultimele luni, au fost documentate atacuri asupra spitalelor, ambulanțelor, personalului medical și jurnaliștilor. Organizațiile internaționale au avertizat în mod repetat asupra riscului de foamete, colaps sanitar și catastrofă umanitară.

NU, condamnarea acestor fapte nu înseamnă susținerea Hamas.

La fel cum condamnarea atacurilor Hamas din 7 octombrie NU înseamnă acceptarea distrugerii aproape complete a unei societăți civile.

Capacitatea de a condamna simultan terorismul și suferința civililor este, poate, unul dintre ultimele semne că ne-am păstrat busola morală.

Mai îngrijorător îmi pare însă altceva.

Obișnuința.

Ne-am obișnuit cu imaginile copiilor morți.

Ne-am obișnuit cu spitalele bombardate.

Ne-am obișnuit cu foametea transmisă în direct.

Ne-am obișnuit atât de mult, încât algoritmii decid că următorul videoclip poate fi despre o rețetă de paste sau despre un cățel drăgalaș.

Acesta este posibil cel mai mare pericol psihologic al epocii noastre.

Anestezia morală.

În secolul XXI, o civilizație extrem de dezvoltată tehnologic, democratică și prosperă are capacitatea de a reduce la ruină o altă societate într-un timp incredibil de scurt. Iar noi avem capacitatea de a privi totul în timp real, pe telefoanele noastre, in full-HD.

Nu vom putea spune generațiilor viitoare că n-am știut.

Știm, vedem, citim.

Iar dacă alegem să nu spunem nimic, alegem deja o poziție.

Nu am pretenția să cred că fiecare dintre noi poate opri un război.

Însă cred că fiecare dintre noi poate refuza să normalizeze suferința.

Poate refuza dezumanizarea.

Poate refuza tăcerea.

Nu știu ce va spune istoria despre conflictul din Gaza.

Știu însă ce spune deja psihologia despre noi.

O societate care își pierde capacitatea de a fi mișcată de suferința celuilalt începe să-și piardă propria umanitate.

Iar dacă nu avem curajul să vorbim atunci când mii de copii sunt uciși, spitale sunt distruse, iar o populație întreagă este împinsă spre foamete și disperare, atunci problema nu mai este doar ceea ce se întâmplă în Gaza.

Problema este ceea ce începe să se întâmple cu noi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp