Cizmarul fără cizme. Sau ce se întâmplă când psihologul uită să se mai uite și la el

sursa foto: Profimedia

Există o ironie destul de frecventă în profesiile de ajutor.

Oamenii care îi învață pe ceilalți cum să își gestioneze stresul, emoțiile și limitele personale ajung, uneori, exact cei care ignoră cel mai mult propriile semnale de alarmă.

Psihologii vorbesc zilnic despre burnout, anxietate funcțională, suprasolicitare sau nevoia de echilibru. Îi ajută pe alții să înțeleagă de ce nu se mai pot opri, de ce sunt permanent obosiți, de ce se irită din nimic sau de ce ajung să trăiască pe pilot automat.

Și totuși, uneori, exact oamenii care recunosc cel mai ușor aceste mecanisme la ceilalți ajung să le normalizeze în propria viață.

Pentru că adevărul e că suprasolicitarea nu arată întotdeauna dramatic.

Nu vine mereu cu atacuri de panică sau cu momente spectaculoase de prăbușire.

De multe ori arată chiar… admirabil.

Omul funcționează. Muncește mult. E responsabil. Rezolvă. Livrează. E acolo pentru ceilalți. Pare organizat și eficient.

Doar că, încet-încet, începe să dispară din propria viață.

Ajunge să fie prezent fizic și absent mental. Să asculte fără să mai audă cu adevărat. Să stea lângă oamenii pe care îi iubește, dar cu mintea deja în următoarea problemă, următorul task sau următorul lucru care „trebuie rezolvat”.

Și asta se întâmplă mai des decât credem.

Mai ales la oamenii care au trecut prin perioade grele și care au învățat devreme că, dacă nu rămân permanent în alertă, pierd controlul.

În psihologie, există ceea ce, în limbaj comun, numim adesea „mod de supraviețuire”; și anume, o stare de activare prelungită a organismului, în care creierul și corpul rămân orientate aproape permanent spre anticiparea problemelor, control și reacție rapidă.

În contexte dificile, acest mecanism este adaptativ: crește vigilența, capacitatea de mobilizare și toleranța la efort. Problema apare atunci când această stare nu mai este doar un răspuns temporar la stres, ci devine modul obișnuit de funcționare al omului. Chiar și după ce pericolul real a trecut, corpul continuă să funcționeze ca și cum relaxarea ar fi riscantă, iar oprirea ar însemna pierderea controlului.

Și atunci omul continuă să trăiască de parcă totul ar fi o urgență.

Totul devine despre performanță, control și eficiență. Pauza începe să pară pierdere de timp. Odihna vine cu vinovăție. Iar liniștea devine aproape inconfortabilă.

Mulți oameni nici măcar nu își dau seama când se întâmplă asta.

Pentru că societatea recompensează exact acest tip de funcționare.

Omul care muncește nonstop e admirat. Cel care răspunde la orice oră e considerat implicat. Cel care „duce multe” e văzut ca puternic.

Doar că există un cost.

Iar costul nu apare întotdeauna imediat.

Uneori apare în relații. În iritabilitatea constantă, seară de seară. În senzația că nu te mai poți bucura cu adevărat de nimic. În faptul că ai mereu impresia că faci prea puțin, chiar și atunci când faci enorm.

Și cred că cea mai complicată parte este că oamenii care funcționează așa sunt, de regulă, foarte conștienți de mecanism.

Îl înțeleg perfect.

Doar că insight-ul nu este suficient.

Faptul că poți explica foarte bine ce ți se întâmplă nu înseamnă automat că te și oprești.

Aici apare, de fapt, adevăratul paradox al psihologului: poate să îi ajute pe ceilalți să își observe mecanismele, dar să devină surprinzător de orb la propriile automatisme.

De aceea, terapia personală a terapeutului nu este un moft și nici o obligație birocratică din formare.

Este igienă psihologică.

Pentru că nimeni nu devine imun la propriile răni, doar pentru că le poate explica frumos.

Cizmarul fără cizme știe perfect cum arată o pereche bine făcută. Știe din ce piele, cu ce tehnică, cu câtă răbdare.

Doar că seara, când pleacă acasă, tot desculț o face.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp