Foto: Getty Images
Ți s-a întâmplat vreodată să stai să te uiți la partenerul sau partenera ta și să-ți dai seama că v-ați mai cunoscut de câteva ori până acum? Nu mă refer la situația în care ai o viață personală atât de agitată și schimbi atâția parteneri, încât le pierzi șirul. Mă refer la situația în care, deși persoana este diferită, are aceleași caracteristici precum mulți sau toți partenerii anteriori. Când se întâmplă asta, viața ta pare a fi un film în reluare a doua zi la prânz. Și nici măcar nu e un film prea bun.
Te-ai întrebat de ce se întâmplă asta? Ți-ai spus cumva că ai avut pur și simplu ghinion, ți-ai spus că e ceva în neregulă cu tine și te-ai învinovățit pentru alegerile făcute? Ei bine, e și nu e vina ta. Mai mult nu este vina ta. E vorba de ceea ce Alfred Adler numește plan de viață. Această idee se referă la o serie de hotărâri pe care le iau oamenii în perioada copilăriei (iar uneori, mai rar, în perioada adolescenței) cu privire la felul în care urmează să își trăiască viața. Dacă îți sună cunoscută descrierea, dar nu și denumirea fenomenului, probabil că te gândești la termenul scenariu de viață. Acest termen a fost introdus de psihiatrul canadian Eric Berne care însă s-a inspirat din lucrările lui Adler. Diferențele dintre cele două concepte sunt minore și nu cred că are rost să le detaliem aici. Ce este important să reții este că vorbim de un fenomen normal care influențează viața, deciziile și dezvoltarea tuturor oamenilor. De asta spun că mai degrabă nu este vina ta că ajungi mereu și mereu lângă același partener. Pentru simplitate, voi folosi doar termenul „plan de viață” de aici încolo.
Planul de viață nu influențează doar alegerea partenerului, ci poate avea impact asupra tuturor aspectelor vieții: în alegerea prietenilor, în alegerea locului de muncă, în felul în care rezolvăm probleme și în reacția în cadrul unui conflict.
Ajungi mereu ca la serviciu să ai un șef cu care să fii în conflict? Te trezești mereu parte din grupuri de oameni cu care nu ai nimic în comun? Te simți mereu nedreptățit sau neînțeles de persoanele din viața ta? Toate aceste situații pot fi cauzate de un plan de viață.
Dacă nu îți sună cunoscut, poate vei recunoaște următoarea expresie: „de ce mi se întâmplă tot timpul mie să dau peste...?”. Poți înlocui punctele de suspensie cu ce vrei tu:
• ...un partener care mă bate
• ...o parteneră care ma înșală
• ...oameni care nu mă înțeleg
• ...șefi psihopați
• ...oameni superficiali
Metoda cea mai simplă de a recunoaște prezența unui plan de viață o constituie observarea acestor situații care se repetă în viața ta. Repetiția nu este de regulă întâmplătoare.
Ce e important să știi este că nu ești condamnat ca toată viața să repeți aceleași situații. Din plan se poate ieși iar cercul vicios se poate rupe.
Soluția cea mai potrivită, după părerea mea, pentru ieșirea din plan, pentru ruperea acestui cerc vicios, este psihoterapia. În psihoterapie se identifică planul, acesta este descris în amănunt și explicat în termeni de cauze și scopuri iar apoi se stabilesc alternative de comportament și acțiune. Pacientul este cel care decide dacă își va schimba comportamentul, însă, chiar dacă decide să nu o facă, valoarea terapeutică a acestui demers rămâne una considerabilă: în primul rând prin faptul că, în urma descrierii pe larg a planului, acesta nu mai are aceeași putere asupra vieții persoanei și, în al doilea rând, pentru că persoana simte că acum are alternative. Chiar dacă decide să nu utilizeze acele alternative, simpla conștientizare că acestea există restabilește sentimentul pacientului de încredere în forțele proprii.
O altă soluție este auto-analiza (denumită și introspecție). Această abordare prezintă însă o problemă majoră: planul de viață se întemeiază pe o serie de convingeri (denumite în psihoterapie idei care interferează cu creșterea). Sunt convingeri eronate care au la bază o serie de erori logice și cognitive, în special supra-generalizarea. Sunt idei formulate de obicei la modul „toți oamenii/ bărbații/ femeile sunt...”. Am spus că vorbim de convingeri, nu de idei sau păreri. Ideile sau părerile sunt flexibile, oamenii pot renunța la ele ușor fără ca acest lucru să genereze vreun conflict interior. Convingerile însă sunt percepute de persoană ca fiind parte a propriei personalități și ca atare indivizibile de aceasta. Este desigur fals, orice convingere fiind achiziție (ceva învățat), însă sentimentul de aparținere la întreg (la ceea ce este acea persoană) este totuși extrem de real. De aceea, introspecția funcționează rar. Pentru a funcționa, omul ar trebui să fie dispus să pună la îndoială ceea ce crede că este el de fapt. Mai exact, să își pună la îndoială Eul (despre care crede, eronat, că reprezintă esența personalității sale). Iar acest demers poate fi nu doar dureros dar și periculos în lipsa unei pregătiri temeinice în acest sens. Așa cum spunea Nietzche, „uneori, când privești în abis, abisul privește înapoi către tine”.
O soluție mai puțin riscantă este să identifici semnalele că urmează să intri într-o situație în care ai mai fost și nu dorești să mai ajungi. Chiar dacă nu te-ai gândit la acest lucru, sigur există astfel de semnale de alarmă. Dacă nu le descoperi singur, o soluție ar fi să discuți acest lucru cu o persoană apropiată și care îți cunoaște bine viața și lucrurile care ți s-au întâmplat. Poate fi o rudă sau un prieten bun. Acea persoană te poate ajuta să clarifici lucrurile pentru că poate privi situația ta ceva mai obiectiv decât tine. Sigur, succesul acestei metode depinde și de persoana pe care o alegi pentru a îți fi de ajutor în acest fel.
Obiecția pe care o am la această soluție este că poți ajunge la o listă destul de lungă de situații pe care să le eviți iar aceasta nu este libertate. În plus, cred că energia ta poate fi folosită în moduri mai constructive decât evitarea de situații neplăcute. Și mai cred că fuga (sau, mai politicos spus, evitarea) nu este o soluție pe termen lung.
Însă, dacă ți se pare cea mai tentantă opțiune, o poți alege având siguranța că oricum este o variantă mai bună decât să continui să faci aceleași lucruri ca până acum și să te gândești că până la urmă va fi bine. Știi ce spunea Einstein despre a continua să faci același lucru dar să te aștepți să obții un rezultat diferit.
Ce zici, a venit timpul să mai cunoști și alți oameni?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ma rog,chiar o fi fost o intamplare?
M-a atras titlul:Life after life,cat despre autoare,Kate Atkinson,nu stiam nimic.
Ceva mai fermecator n-am citit de mult.Si incepe cartea cu 3 citate,Platon,Todd si Nietzsche(il traduc,aproximativ:Cum ar fi daca intr-o zi sau intr-o noapte,ar veni tiptil in singuratatea ta un demon si ti-ar spune:Aceasta viata,asa cum o traiesti,vei mai trai-o o data si inca de nenumarate ori...)
Cu scuze,in nici un caz nu vreau sa ma aflu in treaba,facand pe interesata,ca uite,ce carte grozava am citit.
Dar,pur si simplu,m-a captivat.
Ne repetam greselile?alegerile?deciziile?Inclin sa cred ca da.Asa.o regula de bun simt mi-ar spune ca orice schimbare ar trebui sa inceapa cu mine.
Pe de alta parte,are universul un dar al lui,de a-ti raspunde la ceea ce-ti doresti.
Cand iti doresti cu adevarat.
Sigur,se vorbeste de spargerea cercului vicios,prin schimbarea unor feluri de a lua decizii.
Dar,slava Domnului,mai este si puterea noastra,foarte...sanatoasa,de a ne bucura de micile minuni din jur,de mici patanii ,de zambetul cuiva,intamplator,pe strada.
Mici bucurii care vindeca.
Si asta ar fi jumatatea plina a paharului.
Frustrarea ca nu el este cel ce decide: unde, când, cum...!
Crede ca el este UNICUL...!
Chiar asa?