Odinioară, preoţii le cereau credincioşilor sufletele, promiţându-le că-i vor ghida către raiul din ceruri, ulterior, conducătorii politici au reclamat votul cetăţeanului în schimbul unei societăţi fără urmă de nedreptate şi corupţie. Ceva mai recent, au apărut speakerii care te fac să intri-n convulsii, life coachii care ghicesc sursa dificultăţilor tale de comunicare pornind de la a zecea generaţie încoace şi trainerii care, în zece slide-uri frumos colorate, îţi destăinuie succint cum stă treaba cu succesul. De departe, aceşti guru ai modelării personalităţii umane sunt cei mai oneşti raportaţi la cerinţele menite să-ţi gâdile viitorul, căci ei îţi spun pe şleau: dă-ne un purcoi de bani şi noi, în schimb, îţi vom arăta cum să faci din compania ta mică una care să stea de strajă la intrarea în topul Forbes, iar din oiţele plictisite de le păstoreşti acum vom scoate mâine nişte pui de lei pe care-i vom umple de happiness, awesomeness, thoughtfulness, faithfulness şi alte ness-uri care le vor da insomnii creatoare tot restul vieţii lor leonice.
Cu toate acestea, la o cercetare atentă, se poate observa că, în cele mai multe cazuri, singura companie care-şi consolidează drumul către succes e chiar a celor care fac cursurile în cauză şi singura oaie care, după fiecare asemenea curs, capătă tot mai pregnant fizionomie de leu, în special în ochii celor sortiţi să rămână până la adânci bătrâneţe oi, e tocmai speakerul/ trainerul/ coachul care ţine cursurile respective.
Află mai mult:
O nouă religie își propune să vindece boala corporatistului român: despre șarlatanie și coaching
Îți e necesară nu doar o bună cunoaştere din interior a felului cum funcţionează snobismul la nivelul cel mai de sus al corporatismului autohton, dar îţi trebuie multă îndrăzneală (şi relaţii, bănuiesc) spre a supralicita nevoia multora de a-şi confirma statutul intelectual prin participări la cursuri care, cu cât mai scumpe (şi, implicit, adresate unui auditoriu mai exclusivist), cu atât mai mult întreţin ideea apartenenţei la o „elită” ce se autovalidează prin simpla bifare a cursurilor în cauză.
De aceea, se cuvine să subliniez că a şti să ţii o vioară în mână nu e totuna cu a şti să cânţi la vioară, iar a interpreta relativ decent câteva arii cu dificultate moderată nu te transformă într-un maestru. Din păcate, în ochii unui neofit, un impostor priceput va fi luat întotdeauna drept Enescu.
Şi, cum în epoca noastră inclusiv aerul de naturaleţe poate fi produs în mod artificial, iar supremaţia omului frumos și de succes e afirmată în toate ocaziile, filozofăreala pseudoştinţifică a acestor mentori ai împlinirii personale găseşte foarte uşor ecou în sufletele unei largi pături de indivizi maleabili, sugestibili, angoasaţi, supuşi hazardului unei lumi nemiloase.
Nu e greu să fii ucenicul unui asemenea mentor. Dacă ai nişte bani puşi deoparte, propovăduitorul reușitei vine în faţa ta şi, printr-o mimică Houdini style şi câteva powerpoint-uri profunde, îţi explică nonşalant ce trebuie să ştii ca să îţi meargă bine. Îmbrăcat la convergenţa între casual şi business şi pătruns de importanţa propriei persoane – ca unul aflat în posesia unor cunoştinţe vitale, inaccesibile încă ţie –, el trezeşte în auditoriu un simţământ de respect şi supunere reţinută, asigurându-i pe cei hăituiţi de obsesia succesului că, dacă urmează paşii prescrişi de el, visele pot deveni realitate.
Percepuţi – sau, mai degrabă, tânjind a fi percepuţi – un fel de demiurgi ai structurilor organizaţionale, aceşti artizani ai psihicului uman se laudă că ar fi capabili să revitalizeze chiar şi sictirul corporatistului faţă de un job prost plătit inculcându-i o filozofie aptă să îi redea plăcerea de a lucra într-un mediu abrutizant, pe care-l detestă din toţi rărunchii.
Ceea ce, să nu ne ferim să recunoaştem, e o performanţă.
Însă chestiunea arzătoare e următoarea: cât din ceea ce îşi propun nenii şi tănticile din life & business coaching se întâmplă în viaţa reală?
Răspunsul meu, deşi formulat ambiguu, n-ar trebui să lase loc de interpretare: training-urile cu aceşti antrenori-minune sunt la fel de eficiente ca pelerinajele la Arsenie Boca.
Unii oameni îi dau târcoale lui Arsenie la mormânt şi, trei ore mai târziu, îmbătaţi de pioşenie, pleacă transfiguraţi. Numai că iluminarea şi purificarea spirituală se evaporă îndată ce Prislopul dispare în zare şi, dimineaţa următoare, credinţa în omul care-au crezut c-au devenit lasă loc vechiului Vasile meschin, făţarnic şi egoist, atât de familiar vecinilor.
Ei, da, cam aceeaşi influenţă au cursurile asupra celor ce aleg să creadă în succesul propovăduit de aceste feţe mirene, numai că-s mult mai costisitoare.
Dacă nu v-a mulţumit comparaţia de mai sus, atunci reţineţi că diplomele pe care le oferă la finalul training-ului au tot atâta valabilitate cât indulgenţele papale, cumpărate cu bani grei în Evul Mediu şi care garantau păcătoşilor o şedere mai scurtă în Purgatoriu.
Pe vremea aia, Martin Luther s-a ridicat împotriva acestor practici, numindu-le „înşelătorii pioase”, iar papa Leon al X-lea l-a excomunicat. În zilele noastre, însă, aceşti papă-bani de la corporaţii & naivi vor prospera în continuare, căci, până una alta, un Martin Luther laic care să dea unlike evangheliştilor ce invocă succesul prin sloganuri şi powerpoint-uri nu s-a născut încă. Culmea e că nici nu e necesar să se nască, întrucât a-ţi imagina că vei stăpâni arta succesului urmărind schemele colorate ale unora e la fel de rezonabil cu a crede că îţi însuşeşti filozofia lui Pascal uitându-te la un om aplecat asupra unei trestii unduindu-se în bătaia vântului.
Mult mai instructivă în abordarea construirii succesului – chiar dacă nu şi suficientă – ar fi citirea atentă a unor cărţi despre edificarea unui mare imperiu comercial, cum este cartea lui William Manchester, „Armele lui Krupp”. Şi, de asemenea, mult mai ieftină. Însă o asemenea alegere implică neajunsul de a te rupe de formulele magice în zece paşi şi acceptarea adevărului că realitatea din business e mult prea complexă şi comportă prea multe necunoscute pentru a fi comprimată în schematizări superficiale şi simplificări grosolane.
Pe de altă parte, cursanţii, hipnotizaţi de aceste prezentări care frapează şi exaltă iluzia reuşitei, nu doar că îşi interzic orice analiză critică serioasă, dar aderă cu toată fiinţa la acele sfaturi şi precepte care îi apropie de o lume mai adecvată aspiraţiilor lor, oricât de vag ar suna „soluţiile” respective. Câtă vremea viziunea trainerului face corp comun cu ideea de succes, viziunea e bună. Restul nu contează.
Ca să nu o mai lungim, ceea ce ridică semne de întrebare la apostolii succesului & fericirii nu e scopul pe care şi-l propun – onorabil, de altfel –, ci disproporţia dintre valoarea financiară a training-urilor şi eficienţa lor.
Sunt neconvingători. Te ispitesc cu imaginea reuşitei, însă fără a se lua pe ei drept exemplu. De aici şi scepticismul multora, care refuză să se năruiască înaintea credinţei lor dogmatice în succes. Dacă ar dori cu adevărat să fie credibili, ar trebui ca ei înşişi să o ia de la zero şi să arate ce trebuie făcut şi să exemplifice, încarnând în propria persoană principiile enunţate, cum se corporalizează fantoma succesului.
Fiindcă, din punctul lor de vedere, dacă tu dai greş, nu e de vină gargara pe care ei ţi-o ambalează în fraze cu rezonanţă pseudoştiinţifică, ci tu, că nu ai ştiut să-ţi găseşti motivaţia interioară şi nu te-ai ţinut de lecţiile predate. Dar nu ar fi şi cazul lor, căci ei sunt fix aceia care te învaţă zi de zi cum să faci amor cu succesul. Ei cunosc cum să îmblânzeşti această amantă năzuroasă şi cum să faci casă bună alături de ea.
La finalul şedinţelor, îi voi desena trei diagrame, ne vom uita împreună la un desen animat cu Tom şi Jerry – de dragul copilului ce sălăşluieşte în noi şi pentru că o zi în care nu râzi e o zi pierdută – şi îi voi aminti sloganul următor: „Iubirea e totul. Fără iubire, şi pământul stă pe loc.”
În acelaşi mod, acelor coachi ce vor să te încarce cu fericire şi să-ţi sculpteze personalitatea în armonie cu structura ta interioară, acelor acrobaţi spirituali care, una-două, jonglează în descifrarea problemelor tale cu binomul iubire-ură, le-aş recomanda să facă schimb de job cu o contabilă dintr-o corporaţie, plătită cu 15 milioane pe lună, care lucrează zece ore pe zi şi e nevoită să interacţioneze cu şefi irascibili şi clienţi insuportabili.
And... one year later (ca în filmele romantice), să vină la mine să văd dacă e ceva în neregulă cu ea. Să-mi plătească 100 de euro pe oră să verific de ce i-a dispărut roşeaţa din obraji şi cheful din viaţă. Aş ruga-o să îmi explice de ce oare crede că şeful urlă fără motiv la ea. S-a gândit că, poate, şeful e un tip de treabă, ce ţipă din timiditate, şi că adevărata problemă rezidă în dificultatea cu care ea relaţionează cu ceilalţi? Dar de ce, aş mai întreba-o, când pleacă în teambuilding, joculeţele trainerilor i se par dintr-o dată excesiv de tâmpite şi enervante? (Doar şi ea s-a ocupat cu asta înainte de a lua locul contabilei.) I-a trecut prin cap că, poate, are o problemă de socializare şi e introvertită? Şi s-a gândit că, poate, dorinţa de a-l arunca pe trainer pe geam ori de câte ori îi zărea zâmbetul fals şi veselia prefăcută de pe chip, avea legătură cu faptul că se ura, în fapt, pe sine? Hmm? Dup-aceea, mă gândesc, aş ruga-o să îmi înşire primele o sută de chestii pe care le detestă la ea. Ba nu, primele o mie. Posibil, când va ajunge la a opta chestie, să se termine şedinţa şi să fie necesar să mă mai viziteze de câteva ori. Nu va fi o problemă. Îmi voi da osteneala să o mai întâlnesc. La finalul şedinţelor, îi voi desena trei diagrame, ne vom uita împreună la un desen animat cu Tom şi Jerry – de dragul copilului ce sălăşluieşte în noi şi pentru că o zi în care nu râzi e o zi pierdută – şi îi voi aminti sloganul următor: „Iubirea e totul. Fără iubire, şi pământul stă pe loc.”
Ah, da, şi i-aş mai cere să stea în locul contabilei, pe aceleaşi 15 milioane, până în ziua în care va veni la serviciu văzând numai curcubee, orele suplimentare (şi neplătite) i se vor părea raiul pe pământ şi şefii cei isterici, pâinicile lui Dumnezeu.
Iar dacă atât o categorie, cât şi alta, vor claca în asumarea obiectivelor pe care ei le înfăţişează altora – pe mulţi bani – ca fiind la îndemâna oricui, aş chema toţi foştii cursanţi şi le-aş cere, prin slide-uri sugestive, să le tragă şuturi în fund până ce... până ce eul lor individual se va contopi cu fiinţa universală. Până ce yin va deveni yang. Până ce coachul îşi va da seama că e mai onorabil să vândă flori în Titan. Până ce şeful bădăran va veni în genunchi în faţa angajaţilor şi îşi va cere scuze.
Până ce plopul va face pere.
Citește mai mult:
Un șef bun e uman, competent și modest. Cel toxic e fudul, hipercompetitiv și conduce prin teroare
Burnout sau sfârșeala muncii în corporație. Ce să faci când simți că nu mai poți
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Altii care nu au habar nici ei despre asta, isi dau cu parerea, ca doar le stiu pe toate!
Un articol prost scris, in care ranchiuna da pe afara si rautatea cautata este in prim plan. Sa fie primit!
Iar modul în care scrie induce împărțirea oamenilor în corporatiști proști și românul de rând, deștept, care nu se lasă el dus de chestii de astea gen căutări spirituale sau dezvoltare personală. Cred că ar putea fi Firicel din Las Fierbinți, chintesența omului atoateștiutor, cu păreri bine înrădăcinate mai ales când vine vorba de vaccinul anti-covid.
Pe de altă parte, poate a scris articolul în stilu acesta doar pentru a genera interes, ceea ce nu-i face cinste. Pe Republica mă aștept la altceva, nu la manipulări ieftine și autori aroganți.
După multă frământare și chibzuială, cu stima față de mine făcută harcea-parcea, am constatat că în așa rușine nu mai pot să trăiesc: M-am pus pe scos bani din piatră seacă, am împrumutat de la rude și prieteni, am lucrat și noaptea și chiar la sfârșitul celor doi ani aveam mașina în curte".
Deci dragi prieteni, morala ar fi cam așa: Nu ai casă, elicopter, nevastă fotomodel și încă nu ești Director de multinațională cu un milion în cont? E PENTRU CĂ NU ȚI LE-AI AFIȘAT CU NUME, PRENUME ȘI TERMENE CLARE PE VREMEA CÂND ERAI COPIL LA MAMA ACASĂ, pe ușa WC-ului din curte!
-- Castiga foarte , mult cei care produc si vand tot felul de smecherii amagitoare , icoane-iconite,, cruci - cruciulite, chipul lui arsene boca ,l-am vazut ,agatat de parbrizul unei masini etc ,,care iti iarta pacatele ,ca sa poti face altele ,,, castiga imens cei care ofera ,spatii de cazare, , cei care ofera ceva de mancare , cei care , transporta pana acolo pe acei ,,creduli, si slabi de inger, dau dde buna voie si nesiliti de nimeni ,banii ,banii ,aiurea ,crezand in ,,lipsa lor de educatie ,ca doar asa ,le vor fi iertate pacatele ! Cata mentalitate de Ev Mediu ,poate fi in calugari BOR fani , care isi umfla si mai tere burtile si buzunarele cu banii fraierilor ..
De fapt... "iubirea" chiar este totul, si o sa explic de ce. Daca "Contabila cu 1500 RON/luna" (care nu prea exista - contabilele sunt platite cel putin dublu in multinationale), deci daca contabila se iubeste pe sine, cat si pe oamenii din jur, o sa se intample cateva lucruri:
- o sa-si caute un job mai bun, mai bine platit, cu sefi si colegi mai buni, si o sa fie mai fericita
- o sa reactioneze mai bine la stimulii negativi din mediu, si o fie mai fericita, o sa-si faca treaba mai bine, o sa comunice mai bine, si brusc poate si sefii o sa rezolve situatiile care erau de fapt problema si pe care nu o realizeau (poate contabila nu le-a spus)
- dupa caz, poate nu-si face treaba bine, o sa realizeze asta, si o sa fie deschisa sa invete sa-si faca treaba bine, sa studieze de ce, nu sa creada ca le stie pe toate (ca autorul acestui articol ;-) )
Culmea e ca articolul arata exact de ce e nevoie de coach, etc.
Evident, pot fi si "coachi" prosti, si nu tb. facut din asta o religie, adica tb. mers la tinta, aflat ce vrei si ce ai nevoie si apoi sa-ti traiesti viata. Dar, pe de alta parte unii nu reusesc sa invete, si atunci se tot duc si 10 ani la coach, pt. ca chiar au nevoie sa invete si nu ajunge la ei ce trebuie.
Interesant "Self-sufficiency" al autorului, cat si al comentatorilor pozitivi - care zic ca nu au ce invata de la un frizer mai mic decat ei ca varsta. Poate e asa. Dar poate frizerul ala a descoperit niste adevaruri simple (si destul de puternice) privind nu stiu.. ceva simplu time management, esenta vietii, sau nu stiu, orice, ceva banal, cum sa tai parul, cum sa faci sex, nu stiu.., ceva ce tu nu ai descoperit, ca erai prea preocupat cu ceva mai inteligent. Deci poate ai ce invata de la el :-). D.ex. cum sa nu mai fii atat de inchis si de arogant.
Dar da, ideea nu e sa transformi participarea la astfel de traininguri o religie, ci sa participi pana inveti ce ai de invatat si apoi sa get on with your life. Problema e ca unii nu reusesc sa invete niciodata, si atunci tot participa, da.
In cazul meu, am partipat (vreo 5-10 ani, daca punem si facultatea), am invatat in sfarsit, si acum imi vad de viata (Fara sa mai merg la traininguri). Dar au fost esentiale. Ultra-utile. Si inca invat zilnic (Cate ceva) si de la frizeri.