Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Alegerile din Italia. Cum intră Italia în cea de-a treia Republică a incertitudinilor spectaculoase

Luigi di Maio

Foto: Luigi Di Maio, lliderul Mișcării 5 Stele. Foto: Bloomberg via Getty Images

Din 5 martie 2018, când urnele alegerilor legislative au decis doi campioni parțiali – Mișcarea 5 Stele și Lega (ex „Lega Nord”, rebranduită recent, când deja se simțea vânt de schimbare) și un faliment total pe centru stânga, - Italia pare să înceapă un experiment politic nou, care promite să dureze atât timp cât vor dura fricile colective care l-au generat și/sau până când un alt experiment, mai seducător, îl va da la o parte pe cel care stă să înceapă. Istoria a consacrat des Italia ca deschizător de drumuri, în bine și în rău, proporția o stabilește întotdeauna istoria. Pare că și acum un nou spectacol stă să înceapă, pentru că orice noutate are nevoie de spectacol ca să se impună în mentalul peninsular. Oricărui conținut îi trebuie neapărat un ambalaj sclipitor, or campania care tocmai s-a terminat a fost de departe cea mai stridentă din câte a reținut memoria contemporanilor.

Cifrele sunt accesibile oricui, însă lectura lor e destul de dificilă, Italia se confirmă a fi un arabesque în materie de politică. Să încercam un tablou în linii mari: din urne a rezultat că primul partid în opțiuni M5S, cu noul și foarte tânărul său lider (31 de ani) Luigi Di Maio - Grillo a rămas doar un pater familias ce veghează de la ceva distanță-, cu peste 32% din voturi, preponderent în Sud. 

Di Maio provine din Napoli, în Italia patriotismele locale au întotdeauna greutatea lor. Al doilea partid, cu aproape 18% ca pondere este Lega lui Matteo Salvini (44 de ani), preponderent în „Nordul care produce“, partid renăscut din cenușa vechii Lega Nord. Vechiul partid căzuse odată cu scandalurile care l-au îngropat politic pe fostul ei lider Umberto Bossi - scandaluri mici față de dimensiunile obișnuite ale scandalurilor de corupție în Italia. 

Al treilea, Forza Italia, resuscitat și el de eternul Silvio Berlusconi, la rândul lui resuscitat și el de aerul schimbării care plutea la orizont, undeva spre 15%, însă cu mult sub așteptările octogenarului lider, care spera la mai mult, în orice caz la mai multe procente decât procentele lui Salvini. Belusconi și Salvini și încă niște mici aliați pe dreapta totalizează circa 38%, adică mai mult decât M5S, dar nu au majoritatea pentru a forma un guvern.  

Marele învins e PD (Partito Democratico), sub 20%, la guvernare din 2013, falimentul fiindu-i unanim atribuit liderului său Matteo Renzi (43 de ani), celălalt Matteo teribil a noilor generații politice, mai precis stilului sau conflictual, neinclusiv și exagerat mediatic de abordare. O panoramă complicată, cu forțe fragmentate și aparent antagonice, în care nimeni nu pare dispus să susțină guvernul altcuiva. Un singur lucru e sigur: nimeni zilele astea nu ar vrea să fie în pielea președintelui Sergio Mattarela, pe capul căruia cade povara de a rezolvă complicatul rebus.

Ca notă importantă, se înregistrează o simetrie perfectă între votul la Senat și la Camera Deputaților, nu mereu a fost așa, ceea ce indică în plus un vot pur politic al celor circa 72% care s-au prezentat la urne, din totalul de 46 de milioane de italieni cu drept de vot. Semnificativ este că vorbim zilele astea și despre cea mai scăzută prezență la urne după război, știut fiind că italienii au avut mereu o amplă apetență pentru participarea la treburile cetății și, e un dat antropologic, se exprimă plenar și sunt mereu fie pro, fie contra a ceva sau cuiva. Începe cumva printre oamenii de rând să prindă oarece teren ideea că ar fi doar pioni într-un joc pe care nu îl controlează, dar cei mai mulți rămân totuși fideli ideii de exprimare a opțiunii sau a non opțiunii, prin anularea buletinelor de vot. 

Explicații unanime, vechile frici și noile speranțe

E unanim recunoscut că la urne a vorbit frica de imigrația dinspre Mediterana percepută tot mai mult ca o invazie lentă, a vorbit apoi teama pentru lipsa de apărare în fața unei politici în care corupția pare incontrolabilă și care politică a generat un sistem bancar unde economiile de o viață dispar peste noapte în găuri negre, dar nimeni nu plătește pentru asta; și a mai vorbit și insatisfacția tot mai crescută față de un sistem economic globalizat, în care oamenii dau semnale că încep să se simtă un fel de cobai într-o dinamică pe care nu o înțeleg. Teama o capitalizează la urne noua Lega, ajunsă în doar câțiva ani de la minimul istoric de 5% la 18 procente și care în premieră a cucerit și voturi în Sud.

De o parte, așadar, foarte multă teamă pentru viitor, de cealaltă, o formă de speranță, dacă nu altceva, măcar speranța într-o politică diferită radical de cea veche și spectaculoasă, făcută preponderent la TV. Și cum speranța lucrează cu materialul clientului, întruchiparea ei a devenit M5S, partidul atipic fondat cu doar câțiva ani în urmă de un showman și un guru al noilor tehnologii, partid cu cea mai spectaculoasă ascensiune în istoria modernă a Italiei. Organizarea internă și ideile lor sunt destul de netransparente și neclare, deși circulă „pe internet, pe blog”.

Practic nimeni nu reușește să își imagineze ce ar presupune un guvern cu M5S la pupitru și până când bomba a explodat, duminică noaptea spre luni dimineață, nimeni nici nu a dat atenție vreunei idei din programul lor, în timp ce focusul cel mai mare în zona economică, adevăratul călcâi al lui Ahile, l-au avut Berlusconi & Salvini, al căror as în mâneca a fost cota unică de impozitare a veniturilor la 23%. Adică așa cum a fost ea introdusă și în România, în 2005, dar mai relaxat, la 16%, și pe care din lipsă de altceva mai bun de făcut unii o pun în discuție astăzi. De recunoscut curajul lui Salvini, într-un sistem sufocant de impozitare în trepte cu cea mai mare cotă depășind 60%, propunerea a fost a lui inițial, iar Berlusconi a îmbrățișat-o.

Noul guvern, poate în aprilie, poate în mai, poate…

Pe scurt, pașii instituționali care urmează sunt în mare parte similari modelului constituțional românesc. Întâi se aleg președinții celor două camere ale Parlamentului, odată aleși cei doi survine demisia oficială a premierului actual Gentiloni, șeful statului începe consultările cu partidele pentru a da apoi mandat pentru formarea unui guvern cui are mai multe șanse de a putea aduna o majoritate, dar fiind că alegerile nu au desemnat un învingător net pe hârtie. În toată această perioadă urmează negocieri la sânge în spatele cortinei, dar rămâne la butoanele administrative actualul guvern. Timpii tehnico-politici se anunță mai lungi ca niciodată și se estimează că în cel mai optimist scenariu abia în aprilie ar putea reieși mai clar o idee de posibil guvern. Alții dau ca mai data de naștere, vizibilitatea e redusă și fiecare așteaptă ca celălalt să facă primul pas.

Deocamdată, Salvini joacă la ofsaid, a ieșit primul la declarații și s-a propus deja premier, mizând pe cele 38% împreună cu aliații. A ținut să se declare „mândru de a fi populist”, dar nu a explicat diferența de voturi necesare pentru guvernare de unde ar putea veni, deși a respins o posibilă alianță cu Mișcarea 5 Stele.

Di Maio a declarat M5S învingător clar în alegeri și a invitat pe toată lumea, de la stânga la dreapta, să accepte să negocieze cu el un nou guvern, explicând că asistăm la un vot postideologic. Cheia pentru M5S ar putea-o reprezenta mișcările subterane din partidul lui Matteo Renzi, unde în general luptele interne nu se termină niciodată. După lungi așteptări, luni pe seară Renzi a lămurit că PD a suferit o înfrângere usturătoare și va face opoziție și, deci, nu bate palma cu nimeni pentru nici un fel de posibilă formulă de guvernare, însă toată intervenția sa a fost luată ca un semnal în lupta internă. „La Stampa” prezintă azi un scenariu conform căruia Renzi s-ar teme că la palatul prezidențial s-ar lua în calcul ideea unui guvern 5Stele cu susținere parlamentară din partea unor grupări din PD, ceea ce de facto presupune o altă ruptură, poate chiar o invitație de părăsi scenă, în orice caz marchează implacabil amurgul leadershipului lui Renzi la o vârstă la care alții abia fac primii pași în politica la vârf. Crepusculul său a început mai demult, după ce referendumul constituțional din 2016 din care făcuse o miză personală a fost respins masiv la vot, fapt care i-a atras demisia din fruntea guvernului dar care nu s-a transformat și într-o lecție obligatorie pentru a schimba ce e de schimbat din stilul său de a face politică. El a părut în timp că a împrumutat ceva din felul de a fi al lui Berlusconi, însă, dacă la vechiul lider gafele păreau naturale și erau luate la pachet de simpatizanți dar stârneau și zâmbetele opozanților cei mai feroce, la Renzi totul a părut mereu confecționat în laboratoarele de marketing politic și nu a funcționat. De altfel, și demisia anunțată fără a avansa și un termen, când ar urmă practic să se dea la o parte, a făcut să pară totul mai mult o farsă nereușită.

Toamnă târzie a patriarhului Berlusconi

Cât despre Belusconi însuși, din cei patru mari actori principali ai alegerilor legislative din 2018, deocamdată rămâne marele absent al momentului post electoral. Un fidel al său spunea luni la primele ore că s-a culcat în zori și doarme, dar ar urma să iasă mai târziu la declarații, ceea ce apoi nu s-a întâmplat. Probabil că se resimte după efortul campaniei, deloc de neglijat la 81+ ani, însă e la fel de probabil că încearcă să își păstreze toți așii în mâneca deocamdată și așteaptă să vadă în ce direcție o iau lucrurile. E neclar dacă și cât va mai rămâne activ și va mai susține cu prezența sa centrul drepta din Italia, în condițiile în care acum s-a dovedit încă o dată că „rău cu rău, dar mai rău fără rau”. Mai binele pe care l-a presupus întoarcerea sa îl reprezintă, paradoxal, bagajul de voturi cu care Salvini et comp. pot să rămână pe baricade în continuare. Un fel de moștenire politică lăsată unor urmași destul de departe de ideea sa de politică pe care a vrut-o populară, dar nu populistă și radicală. Ce e clar e că a doua Republică, așa cum unii au numit cele peste două decenii de patriarhat absolut ale lui Berlusconi, a apus și ea, odată cu simbolul ei. Și cum noul nu așteaptă niciodată, Di Maio a anunțat deja ieri aproape ritualic intrarea în „a treia Republica”. Cum arată ea, nimeni nu are nici cea mai vagă idee, dar există un know how al haosului politic , o știu toți italienii și o știe mai toată lumea, ceea ce face să pară că, în mod bizar, totul rămâne pe moment la fel. ată lumea, ceea ce face să pară că, în mod bizar, totul rămâne pe moment la fel. Însă ca totul să rămână la fel trebuie ca mai întâi totul să se schimbe, cum gândea înțeleptul Ghepard al lui Lampedusa. Dacă.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult