Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Alergarea după fericire ne aruncă în nefericire și-n depresii

Tristețe

Foto: Guliver Getty Images

Ca să aplici o schemă clară și să spui că ea îți poate garanta ieșirea dintr-un episod depresiv sau atingerea fericirii, e utopie curată. Am trecut prin fel de fel de încercări și metode care îmi aduceau armonie pentru o perioadă, apoi nimic nu mai funcționa și trebuia să găsesc noi abordări.

L-am prins pe Alan Watts de un picior, i-am citit toate cărțile despre starea zen spre care trebuie să tindem, despre ancorarea în aici și acum, detașări, meditații transcendentale, contemplații. Mi-a plăcut și stăteam în parc pe o bancă, iar în fața mea aveam un arbore japonez pitic, cu frunze roșii, cu două ramuri principale care nu erau simetrice, dar îi confereau o frumusețe aparte. Admiram copacul și nimic nu mai conta. Apoi am ajuns în grădina botanică și-am văzut unul asemănător, cu o etichetă albă, pe care scria cu vopsea neagră: Acer palmatum, fam. Aceraceae, var. Dissectum Rubrum. Pe scurt, arțar japonez. Mă uitam la acest nou arbore și nu-l vedeam pe el, ci pe acela din parcul aflat aproape de casa mea. Am înțeles atunci că mereu creierul ne stă în alt loc, indiferent dacă prezentul nu deține elemente mai puțin atractive.

Suntem un cumul continuu de conexiuni și asta nu e neapărat un lucru rău. Cantonarea în prezent, în aici și acum, nu e posibilă tot timpul, câtă vreme avem zone din organul gelatinos acomodat în cap care țin mereu legături cu trecutul. Neurofiziologic, recunoaștem obiecte și dând la o parte altele. Un pom e un pom pentru că are niște caracteristici, dar și pentru că nu e floare, lac, lună sau altele. Un pom devine special dacă seamănă cu unul lângă care am trăit o poveste de iubire. Atunci, arii din creier se aprind și aduc în conștient chipul persoanei iubite, generând în noi valuri de emoții. Inima o ia imediat la goană.

Când cineva îți spune să neglijezi trecutul dacă vrei să fii fericit, rotește-te la 180 de grade și fă pași largi. Trecutul tot înseamnă ceea ce ești în prezent. Trăim într-o marketare exagerată a fericirii. Nu e destinația, ci e călătoria în sine. E despre un prezent continuu. E despre meditație și calm perpetuu. Milioane de oameni aleargă după fericire, plătesc bani mulți pe cărți, programe, proceduri, totul pentru a atinge acel nivel anahoretic zugrăvit ubicuitar. Nu ai cum să ștergi trecutul, are rolurile sale extrem de importante. 

Nu ai cum să stai în prezent. Nu ai cum să nu suferi. Am priceput, încetul cu încetul, că fericirea mea e tocmai amestecul ăsta de chin, clipe rare de bucurie, dezamăgiri, mici reușite, liniști, turbulențe. Le duc pe toate cumva și asta-i viața. N-am scăpat niciodată de depresii și nici nu mai vreau asta, chiar dacă ale mele sunt mărunte, numindu-le pase proaste inerente. Când mă prinde una, nu mă strânge în ghearele ei, ci mă îmbrățișează în mâini pe care le proiectez a fi catifelate și calde. Încerc să scot ce e mai bun din toate stările anapoda. Cel mai bun scris îl am când sufăr, nu când sunt în armonie. Ce fericire pe mine.

Cred, pe undeva, că și alergarea asta după fericire ne aruncă în nefericire și-n depresii. Ne raportăm la ceilalți, la profilurile lor, la stările lor, când ar trebui să privim spre noi și să ne descoperim, să ne deschidem inimile spre câteva persoane bune, să învățăm să spunem Da și Nu, să nu ne temem de neprevăzut sau de posibile episoade de tristețe apăsătoare, ci să ne predăm activ în curgerea timpului. Care timp nu dă doi bani pe noi, iar noi dăm atât de mult pe el.

Există o tendință a omului de a considera viața un cumul de lucruri frumoase și pozitive. Asta nu e viață. Ne construim drumul pe care urmează să mergem, ne deschidem aripi în plină cădere, trecem prin vid și întuneric, lupte și nereușite, toate amestecate cu momente în care mai apucăm să vedem ce e pe lângă drum, cerul albastru atunci când ne prăbușim, lumina și aerul, victoria și bucuria. Abia asta e viață.

Articol publicat pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Frumos spus și foarte adevărat! Este o utopie inutilă dorința de a ne desprinde de trecut! Eu nu aș putea trăi fără amintirile mele chiar dacă marea lor majoritate nu sunt amintiri roz. La un moment dat pe la 30 de ani mi-am dat seama cât de nefericită mă putea face propria mea ambiție, pe la 40 am realizat că fericirea nu depinde totuși de alții, la 60 că este posibilă starea zen iar la 70 că de fapt dispariția celor care au fost martorii copilăriei și tinereții tale te obligă la un anume gen de singurătate pentru că cei care sunt în jurul tău te vad doar bătrân și nu-și pot imagina cât din tânărul care ai fost mai dăinuie în suflet.
    • Like 6


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult