„- Și? Ți-a plăcut acolo?...”Am fost în Copenhaga, orașul în care plouă „cu fericire”, să o caut pe Mica Sirenă

Foto: Guliver Getty Images

Sunt în Copenhaga și plec s-o caut pe Mica Sirenă. Îmi place orașul. Parcă mă aflu în piesa aia cu baker man. Era o trupă daneză prin anii ‘80-‚90, se numea Laid Back, și a avut o piesă cool, despre un brutar care făcea pâine. Și putea să facă pâine zile-n șir, te ținea-ntr-o înaltă stare de spirit, în care nu conta de câte ori răsare soarele. Mai ales că videoclipul era filmat în aer – cei doi danezi se aruncaseră din avion și pluteau în voie, așteptând coacerea pâinii.

În timp ce coc o pâine, Copenhaga îmi transmite semnale pozitive. Sunt de părere că îți va plăcea întotdeauna un loc care-ți transmite vibe-ul acela subliminal, imposibil să nu-l știi!, „sunt un oraș mișto, o să-ți placă de mine!”. Acesta e punctul de plecare al amintirilor de după. Acesta e răspunsul la întrebarea prietenilor – „Și? Ți-a plăcut acolo?”. În acel moment îți vei aminti ce ți-a transmis orașul, locul, pădurea, marea, plaja, muntele, castelul, totul! Dacă orașul a tăcut, răspunsul tău va fi, invariabil, „Mh...”. 

Acum, Copenhaga-mi vorbește. Mă îndeamnă să ies din camera de hotel și să-i caut Sirena. În 2013, Raportul Mondial al Fericirii îl desemna drept cel mai fericit oraș al lumii. Îți vine să râzi când auzi asta: undeva, cândva, ai auzit că scandinavii se sinucid pe capete, din pricina depresiei la care-și aduce aportul lipsa de soare. Doar că danezii sunt altfel și se pare că știu să-și coloreze orașul și să-l păstreze în permanență viu. Am vorbit de culori?

Mă plimb pe Stroget, cel mai lung bulevard pietonal din Europa (1,1 km), trec de magazinul Lego (la fel de scump și la mama lui acasă), trec de o trupă stradală care cântă bestial, trec de un muzeu în fața căruia stă un lungan cu picioare pân’ la cerul gri, trec de un restaurant chinezesc în fața căruia un român cântă Fărâmiță Lambru la acordeon, trec de un magazin în care văd atâtea obiecte minunate de design, încât l-aș împacheta și l-aș lua acasă cu totul și ajung în Nihavn. Nihavn – dacă n-ai fost, l-ai văzut sigur în poze – e cartierul acela colorat din Copenhaga. Colorate sunt, de fapt, clădirile. Una albastră, cealaltă galbenă, cea de lângă ea – portocalie. Pe fundalul cerului de Bacoviansen, început de noiembrie, cartierul ăsta e ca o cutie cu bomboane Skittles într-o supă-cremă de ceapă. Aici, cea mai veche clădire – cea de la numărul 9 – datează de la 1681. În fapt, Nihavn e un vechi port în care, la numărul 20, a trăit Hans Christian Andersen, povestitorul acela deprimat și piroman, nemilos cu fetițele, spre al cărui personaj de inspirație acvatică mă îndrept și eu acum! Privesc harta – Sirena pare departe. Mi s-a făcut foame, intru în Cap Horn, unul dintre restaurantele colorate, și comand, ce altceva?, hering.

Nu poți trece prin Copenhaga fără să mănânci hering. O bucată de smørrebrød cu hering și ceapă și gata, te-ai teleportat în peisajul cu pereți vechi, podele de lemn, șemineu, scaune și farfurii bizare pe care ți-l oferă acest Cap Horn al marinarilor de altădată. Devorez animalul marin, alături de, probabil cea mai bună bere din lume (vizitează-i fabrica, dacă ajungi în Copenhaga – e o bucățică de istorie și adăpostește și cea mai mare colecție de sticle de bere nedesfăcute din lume – peste 20.000!) și plec mai departe, pe chei, în căutarea statuii lui Edvard Eriksen.

Și merg, și merg, și am senzația că Sirenuța asta e o Fata Morgana a danezilor, mă întreb dacă a existat vreodată cu adevărat, deși îmi amintesc instant că suporterii dinamoviști au busculat-o cândva, la un meci al Naționalei cu Danemarca. Există, prin urmare, dar harta mea e ușor confuză și din cerul plumburiu începe să picure. Probabil așa picură cu fericire în Danemarca. 

Privesc la apa limpede (se spune că apa din portul de lângă Nihavn e atât de curată, încât, dacă nu-ți crapă inima de frig, poți înota în ea fără probleme) și mă gândesc că orașul acesta a trăit vremuri crunte – a îndurat atacurile piraților slavi, ale navelor britanice, ale tancurilor naziste, ale suedezilor mercenari… În 1711, ciuma bubonică a răvășit Copenhaga și a trimis peste 60.000 de cetățeni într-o lume mai bună. Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns, 17 ani mai târziu un incendiu a distrus jumătate dintre clădirile medievale ale urbei, inclusiv Biblioteca Universității, care conținea peste 35.000 de volume și manuscrise. Iar un altul, produs în 1728 (v-am spus că danezii au un fond de piromani), a mai ras câteva clădiri importante, partea bună fiind că incendiul acela a deschis capitolul renașterii arhitectonice a Copenhagăi.

Când mă așteptam mai puțin, dau nas în piatră cu Mica Sirenă, asaltată pe țărmul abrupt de vreo 20 de suporteri verzi, care-mi amintesc deîndată că nemții de la Hannover 96 au meci în Europa League cu FC Copenhaga. Statuia, care pe 23 august 2013 a împlinit 100 de ani, e atât de mică, încât fularul alb-verde aplicat de un german lățos, hiper-expansiv, care-i acoperă întrucâtva din nuditatea de bronz, o face să pară un biet copil abandonat de societate și salvat de extratereștri. Aștept răbdător să le treacă nemților bucuriile fetișiste și o privesc în ochi pe Mica Sirenă, cerându-mi tacit scuze pentru ce i-au făcut dinamoviștii mei acum niște ani. Lățosul trece pe lângă mine, mă bate pe umăr cu o carabă de brutar iar eu scot pe loc din cuptor pâinea coaptă într-o zi mohorâtă în care Copenhaga mi-a transmis un pic, măcar un pic, din fericirea unui oraș mișto.

Mai multe articole despre călătorii, pe site-ul autorului, tuktuk.ro. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp