Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Alex Gâlmeanu: „România are toate motivele să aibă un muzeu de fotografie și, totuși, nu-l are”

Alex Gâlmeanu

Fotoografii de Alex Gâlmeanu

Alex Gâlmeanu este un fotograf cunoscut atât pentru portretele sale, cât și pentru proiectele inedite pe care le face, unul dintre ele fiind muzeuldefotografie.ro.

Alex Gâlmeanu are un fel unic de a vedea realitatea prin prisma experiențelor și căutărilor sale, și poartă în fiecare moment cu el un aparat de fotografiat cu care imortalizează ce vede în jurul lui, în speranța că pozele lui, are mii de imagini arhivate, vor servi ca „ferestre” către lumea de azi pentru cei din viitor.

Despre portretele tale se spune că sunt speciale, se spune că dezbracă omul de toate temerile lui. Cum faci asta?

Acuma nu știu dacă e adevărat. Sunt două tipuri de fotografii: cele în care cineva interpretează un rol și, dacă vorbim de portrete, cele în care oamenii se reprezintă pe ei înșiși. Fotografia devine puternică dacă reușește să transmită asta. E foarte greu să spui când o fotografie e foarte bună E mult mai ușor să spui când o fotografie e proastă. Și de cele mai multe ori o fotografie este proastă nu pentru că lumina nu e bună, sau încadrarea nu e corectă, ci pentru că pe fața celui fotografiat se vede că se află la o ședință foto. Adică pozează evident, nu se detașează de contextul în care se află, e impresionat de întregul protocol al ședinței foto. E redundant și complet inutil să vezi pe cineva care „pozează” în momentul în care este pozat.

Ce înseamnă un portret bun?

E greu de spus. Eu încerc să anulez „protocolul” despre care vorbeam și fac în așa fel încât aparatul de fotografiat să devină transparent. La o ședință foto există cele două personaje absolut obligatorii, subiectul fotografiat și fotograful. Dar mai există și un al treilea personaj care nu e dorit în ședința foto: aparatul de fotografiat în sine, care se interpune între fotograf și cel fotografiat și se bagă în „discuția” celor doi. Și atunci personajul acesta, aparatul de fotografiat, ori trebuie să dispară, ori trebui să existe atât de mult în context, încât fotograful și subiectul să ajungă să-l ignore.

E un lucru pe care nu-l voi pierde indiferent de cât de bătrân voi fi: curiozitatea de a vedea, de admira, de a documenta spectacolul acesta fabulos din jurul nostru care se numește viață.

Când urmează să faci un portret cuiva, încerci să îl cunoști înainte, să stai cu el, cum stătea Annie Leibovitz o jumătate de zi acasă la cel pe care urma să-l fotografieze?

Ar trebui, dar nu se întâmplă de fiecare dată, din motive pragmatice. Am avut ședințe foto foarte dificile, nu din punct de vedere tehnic, și cu câte 15 oameni într-o zi. E foarte complicat să ajungi la esență, în cazul acesta fotografiam 3 oameni/oră… E foarte complicat să empatizezi cu atât de mulți oameni diferiți într-o zi. Ideal ar fi să ai timp să studiezi, să ai timp să te obișnuiești, să ai timp ca cel fotografiat să se obișnuiască cu tine, pentru că prima parte a unei ședințe foto înseamnă o căutare… Mi se întâmplă să fotografiez mai bine oamenii pe care i-am mai fotografiat cândva. Pentru că trecem peste niște etape. Mie mi-e greu să fotografiez lucruri, situații pe care nu le înțeleg, sau chiar oameni pe care nu-i înțeleg. Nu poți avea pretenția de la fotografie să prezintă cu totul un om, ea doar extrage întâlnirea dintre cei doi implicați în proces. Prinde doar acel moment.

Contează meseria celui pe care îl fotografiezi?

Puțin probabil… Ca și cum ar conta într-o discuție la o cafea. Eu sunt suma căutărilor mele, experiențelor mele, asta înseamnă că am niște căutări în anumite direcții, și mai puține în alte direcții, doar așa m-ar putea influența meseria celui din fața aparatului meu de fotografiat… O fotografie este ca o întâlnire între doi oameni. Dai ceva fain, primești ceva fain. Există și întâlniri în care nu dai și nu primești nimic, asta înseamnă că e timp pierdut.


În proiectele tale mari în care vorbim de sute de imagini, găsim o anumită repetitivitate. Găsești un tipar pe care apoi încerci să-l cauți în tot ce vezi? Vorbim de proiectul „Ora 5”, „fațadele”, „scările”…

Ele sunt proiecte pornite complet diferit. Sunt și chestiuni similare în ele pentru că sunt făcute de mine, cu tot ce însemn eu, cu toate valorile mele. Am un proiect în care, da, în fiecare zi, la ora 5, timp de un an de zile, am fotografiat ce am văzut în fața ochilor. A fost ca un exercițiu în care am încercat să elimin fotograful din procesul fotografic. Sună foarte ciudat, dar lucrurile ar fi cam așa: atunci când fotografiezi, faci asta pentru un anume motiv. Ce m-a interesat în acest proiect a fost ca momentul declanșării aparatului de fotografiat să nu fie legat de un sistem de valori, ci de un motiv mult mai obiectiv, un ceas care suna la ora 5.

Și fațadele tale fotografiate?

Au un cu totul alt punct de pornire și vin din ideea unității de locuit. E un proiect destul de uman. Nu ține de arhitectură, ci de un motiv cu totul și cu totul uman, pentru că, din afară, ferestrele sau fațadele clădirilor seamănă între ele, dar în spatele fiecărei ferestre este o altă viață, se întâmplă altceva. Cu alte cuvinte ar putea fi asemuite cu ideea că oamenii sunt deopotrivă și asemănători, dar și diferiți.


Ce lumină folosești în fotografiile tale?

Sunt pasionat de lumina naturală, e un singur Soare, nu-i așa? Și, dacă poți „întoarce” Universul în favoarea ta, mi se pare super justificat să folosești lumina naturală. Asta nu înseamnă că nu folosesc lumina artificială, pentru că am și un business în fotografie, am proiecte comerciale și nu numai, asta e, dar poate cele mai faine portrete pe care le-am făcut au fost cele cu lumina naturală, când m-am jucat cu ea, am modelat-o. Pentru că, chiar dacă vine dintr-o singură sursă care este Soarele, ea poate fi multiplicată la infinit…

Ți-ar plăcea să te fotografieze Alex Gâlmeanu?

Da, mai fac selfiuri, am o rubrică pe Instagram… În fiecare duminică postarea de pe Instagram o dedic selfiului… dar e ca un jurnal, nu e ceva narcisist.

Care este genul de fotografie care îți place, care te caracterizează?

Îmi place să fotografiez oameni.

Ești un #peopleperson…

Cred că da… Mă simt foarte bine în contextul în care fotografiez oameni, dar sigur, prezența în online deformează căutările astea. Mulți au zis că sunt fotograf de arhitectură, că fac experimente cu drone, dar mie îmi place tehnologia și vreau să o văd cum o pot folosi în favoarea mea.

Tehnologia diluează ideea de fotograf profesionist?

Dar noțiunea de fotograf profesionist a fost diluată din prima zi în care a apărut fotografia! Efervescența tehnologică în fotografie există și va exista mereu. De la plăcile de sticlă s-a trecut la rollfilme, apoi la digitalizare și computerizare. Cu fiecare etapă tehnologică, fotografia s-a mai democratizat puțin. Despre fotografia democratizată se vorbește de când Kodak a făcut filmul. El a reușit să introducă conceptul de „un aparat de fotografiat în fiecare casă”. Ideea că fotografia este în strânsă legătură cu vârful tehnologic în care ne aflăm, se întâmplă de 150 de ani încoace și se va democratiza mult mai mult decât atât!

Ce imagini punem pe Instagram?

Orice cont de Instagram este un mare jurnal și cred că asta ar trebui să facă fiecare care se simte confortabil cu ideea de a-și arăta propia viață ca o carte deschisă tuturor.

Ți s-a întâmplat în shootinguri să împingi limitele mai mult decât voiau oamenii?

Mi s-a întâmplat să nu le împing atât cât aș fi vrut și am rămas cu regrete… E o continuă negociere, pentru că poți împinge lucrurile până când crezi că poți obține rezultate, dar le poți împinge atât de mult încât, dimpotrivă, să nu mai ai rezultatele dorite. Oricum mi se întâmplă des ca despre o ședință foto făcută deja, să cred că puteam face mai mult. Și acest „cred” este un semn de sănătate.

Când spui că ți-ai făcut treaba?

La finalul zilei fotografice. Îmi plac oamenii, dar sunt unii care se mențin neutri, nu-i scoți din ale lor, alții sunt destul de ostili ideii de a fi fotografiați și sunt ceilalți care intră în joc. Fotograful nu este semizeul care poate lucra în orice condiții, care poate performa în orice parametri… Nu, fotograful este un om care are nevoie să fie ghidat.

Ce e cu muzeul de fotografie?

Nu e un muzeu, e doar o încercare, e un bulgăre de zăpadă care sper să antreneze destul de multă greutate, pentru că România are toate motivele să aibă un muzeu de fotografie și nu-l are. Gândește-te că în România primul aparat de fotografiat a intrat la 3 ani de la inventarea lui. În perioada respectivă ne aflam pe vârf tehnologic, iar de atunci, de la inventarea fotografiei, în România s-a fotografiat permanent. Există material pentru 10 muzeee, nu pentru unul singur.

Fotografie expusă și explicată de Alex Gâlmeanu pe muzeuldefotografie.ro

Cum s-a întâmplat să-l „construiești”?

La un moment dat am văzut o fotografie veche, o fotografie care nu avea nimic special. Calea Victoriei pe la prânz, fotografiată pe la 1900. Și m-am uitat la imaginea aia. Și mi-am dat seama că, chiar dacă recunoșteam clădirile acelea, chiar dacă aveam niște repere ale locului, oamenii pe care îi zăream nu mai trăiau. Și mi s-a părut ciudat să privesc fotografia aceea azi, acum, iar toate reprezentările umane din acea imagine să nu mai existe. E straniu, pentru că par vii acolo, au activitate, fac ceva… Nu mai sunt. Se mai modifică tot felul de clădiri, situații, începi să vezi prăvăliile, felul în care se îmbrăcau oamenii, sau mijloace de transport, e o lume la care nu mai acces altfel. Fotografia este o fereastră. Este ca și cum ai scoate capul prin ea și ai descoperi o lume. Și e foarte interesant, că nu poți coborî să mergi printre oamenii aceia, dar poți să te uiți la ei.

Am mii de imagini pe care le-am arhivat. Poate vor deveni „ferestre” pentru altcineva în viitor

Cum te raportezi la moarte?

Trist, pentru că sunt unul dintre acei oameni care realizează că sunt pe moarte și că se întâmplă asta din prima secundă a nașterii. Dar e un lucru pe care nu-l voi pierde indiferent de cât de bătrân voi fi: curiozitatea de a vedea, de admira, de a documenta spectacolul acesta fabulos din jurul nostru care se numește viață.

Există două motive pentru care ai vrea să faci fotografie: memoria și documentul. Uneori se întrepătrund, alteori, nu. Dar alături de document aș adăuga și comunicarea, pentru că fotografia comunică și nu are nevoie de traducere.

Ce fotografiezi din jurul tău, din realitatea imediată?

Îți spuneam că eu sunt suma experiențelor și căutărilor mele. Tot ce am făcut până acum în viață mă influențează și formează felul în care eu trăiesc. Muzeul de Fotografie despre care am vorbit mai devreme a avut și o altă influență asupra mea Există o colecție de fotografii pe care le-am adunat, toate fiind făcute de către soldații germani în perioada 1940-1944 atâta timp cât noi eram aliați cu ei și ei trăiau în România într-o situație de semi-război. Romănia nu a avut un război catastrofal pe bune, ca alte țări din Europa, ci mai degrabă un război de periferie… Soldații germani făceau fotografii, eu am găsit câteva sute, și încă mai găsesc, cu acești soldați, niște puștani care nici nu știau ce li se întâmplă, că ăsta a fost războiul: o grămadă de oameni care conduceau armate de …copii, până la urmă. Erau fotografii făcute nu de fotografi profesioniști, ci un fel de fotografii cum ai pune azi pe social media… Nu aveau atunci social media, dar și le adunau în albume personale. Și am recuperat o mulțime din aceste fotografii dându-mi seama că, indiferent cât de amatoricesc au fost realizate, fotografiile acestea au devenit document. Când am realizat asta, am realizat și faptul că în fiecare zi trebuie să am la mine, cu mine, un aparat de fotografiat și să fotografiez, cât se poate de onest și fără intenție, viața din jurul meu. Nu sunt fotografii pe care le fac pentru bani, sau pentru un proiect anume, nici măcar nu sunt exerciții intelectuale. Sunt fotografii pe care le fac ca un amator care e interesat de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Am mii de imagini pe care le-am arhivat. Poate vor deveni „ferestre” pentru altcineva în viitor.

Dacă de-a lungul ultimei sute de ani s-a schimbat tehnologia în fotografie, ce nu s-a schimbat totuși niciodată?

Nu s-a schimbat capacitatea de memorie și document. Există două motive pentru care ai vrea să faci fotografie: memoria și documentul. Uneori se întrepătrund, alteori, nu. Dar alături de document aș adăuga și comunicarea, pentru că fotografia comunică și nu are nevoie de traducere. Nu avem o limbă universală cum e fotografia. De ce avem o asemenea explozie de fotografie azi? Din aceste 3 motive: memorie, document și comunicare. Inclusiv Instagramul asta înseamnă: ori vrei să spui ceva cu imaginile acelea, ori îți documentezi amintirile, ori oferi un document local, valabil pentru un grup cât de cât relevant de oameni.

Citiți mai mult pe cristinastanciulescu.ro

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult