Punctul forte al regizorului Radu Afrim este un fel de a vedea lumea și viața care te poate scoate din zona de confort, care te face să gândești, care te suprinde printr-un „altfel” la care nu te-ai fi gândit, dar pe care îl primești, pentru că însăși ființa ta îl primește.
Radu Afrim a pus de curând pe scena TNB „Pădurea spânzuraților”. L-am văzut. Am plecat e acolo cu lacrimi în ochi. Întrebarea pe care Apostol Bologa (jucat impecabil de Alexandru Potocean) o pune la final, „Unde mergem?”, susținută video de imagini care se derulează rapid și în care vezi toate războaiele și crizele demente ale omenirii, m-a strepezit. Fiindcă răsunsul e clar: habar nu avem. A fost ca și cum m-ar fi întrebat istoria: unde naiba te duci? oprindu-mă din alergare fără să fiu în stare să articulez vreun răspuns. Nu știu, nu știm. Și asta este cu adevărat înfricoșător.
Radu Afrim, vă deranjează când mergeți la teatru și vedeți spectacole proaste, deși v-ați fi așteptat la altceva?
Dacă mă deranjează, ies din sală. Discret, pe întuneric. Înainte de a mă întâlni cu actorii pe holuri sau pe la cabine. De obicei primesc loc la marginea rândului. Tocmai din cauza asta. Odată am ieșit de la mijlocul rândului și am călcat pe picioare câțiva oameni de teatru. Nu se face. Adică nu se face să primesc loc la mijlocul rândului. Practic, nu se face să primesc loc. Ar trebui să-mi cumpăr. Cei care cumpără bilet stau până la sfârșit de dragul banilor dați pe bilet de multe ori. Acuma s-o spun pe aia dreaptă: nu prea merg la teatru. Nici la film. Vine filmul la mine. Am văzut două filme românești anul ăsta: unul de la Radu Jude pe care îl admir mult și unul în care am jucat. Am plâns la final și mi-a fost jenă sa mă întâlnesc cu regizoarea. Foarte bune ambele filme. La teatru mă deranjează cel mai tare când o sală întreagă râde în hohote și eu nu râd. Asta mă întristează. Și n-am nevoie de încă un motiv de tristețe. De obicei, la ora la care joacă teatrele, eu muncesc. Uneori muncesc chiar cu actorii care joacă în spectacolele respective. Ei merg și joacă, iar eu repet în continuare cu umbrele lor încă fierbinți. Uneori actorii mă roagă să nu merg să văd unele spectacole în care joacă. Pentru că le e jenă. Tocmai alea sunt spectacolele pe care eu nu vreau în ruptul capului să le ratez. După aia, mergem la bere (eu beau doar vin) și evităm subiectul. Vorbim despre spectacolele proaste din viețile noastre. Nu despre cele de pe scenele noastre.
Și uite c-am găsit locul să spun cât de detestabili sunt cei care-i adună pe copii într-o casă, încuie ușa cu yala și le pun Eroica lui Beethoven, îi pun să închidă ochii și le povestesc acțiunea din simfonie.
Ce înseamnă azi un spectacol bun? Ce îl face de succes? Ritmul? Subiectul? Jocul?
Talentul echipei care lucrează la spectacol. Dacă vorbim de succesul real. Nu de aplaudatul în picioare după ce ai stat pe telefon în rândul 1 toată reprezentația. Circulă tot felul de idioțenii pe care le aud de când am început meseria asta: că doar comediile umplu sălile, că doar starurile (sau vedetele, asta fiind versiunea vulgară a cuvântului), că doar piesele care seamănă cu cele de altădată merită văzute. Ca atunci când mergi la supermarket și vrei doar parizer ca pe vremuri. Tradițional. Si vânzătoarea îți taie o mică bucată și ți-o întinde pe cuțit s-o guști. Să vadă dacă faci o scurtă călătorie în timp sub ochii ei. E drept că la faza asta cu parizeru’ pot fi numit și eu cam de două ori pe an tradiționalist. În rest. e un cuvânt pe care l-am evitat din fragedă pruncie. Au fost ani întregi în care ritmul spectacolelor trebuia să țină pasul cu cel al videoclipurilor de la MTV. Am prins anii ăștia la începuturile mele și m-am adaptat. Acum ritmul trebuie să fie mai lent ca spectatorii să apuce să-și ridice ochii de pe telefonul mobil și să vadă măcar finalul scenei. Actorul trebuie să fie atent când a terminat spectatorul de scris sms-ul și abia apoi să dea replica aia care poate fi un bun status de facebook. Sau să-l lase pe spectatorul plătitor să identifice liniștit melodia din spectacol pe shazam.
Am întâlnit însă și spectatori geniali. Mult mai mulți decât actori geniali. Trebuie să știți că lumea nu se mai mulțumește cu piese bune – dacă tot m-ați întrebat de ele. Acum lumea vrea să vadă capodopere. Dacă nu e capodoperă, lumea cere condica de reclamații la ieșirea din teatru. Și are cineva curajul sa nu i-o dea? O sa vină ele și vremurile în care ritmul spectacolului va fi dat de spectator: acesta va striga din sală „mai repede, mai repede, sa prind ultimul metrou”. Deja se aude din când în când în sală „mai tare! nu se aude actorul ăla tânăr, ăla chelu!” Cât despre subiect, au apărut demult spectacolele în care publicul trebuie să decidă finalul: dacă să moară actrița la final, dacă să fie violată metaforic sau dacă să se mărite cu patronul fabricii de izmene. I-aș împușca pe toți cei care fac astfel de spectacole. Procedând astfel, nu facem decat să-i întărim românului convingerea că se pricepe la toate și, oricum, e clar ca românul va opta pentru un final apocaliptic.
Trebuie oprit acest masacru asupra imaginației. E la fel de sinistru ca defrișările masive. E un abuz care trebuie pedepsit prin lege. Sa lăsăm măcar pentru un timp la o parte înțelesurile. Pe care oricum nu le înțelegem. Artiștii care fac treabă bună sunt cei care pun întrebări.
Când citiți un text, vedeți imaginile din el sau vă gândiți la înțelesurile lui?
Când citesc un text aștept să văd dacă-mi vine o idee. De una singură e nevoie. Care sa închidă ca într-o bulă întreg textul. Această idee conține de obicei și spațiul. Citesc atent textul, dar îi ramân fidel numai dacă e un text care îmi taie respirația. Merg mai mult pe feeling, pe intuiție, pe simțuri ale căror nume și proveniență nu le știu, nu prea merg pe înțelesuri.
Chestia cu „aici poetul a vrut sa spună că…” mă lăsa rece și în gimnaziu. Și uite c-am găsit locul să spun cât de detestabili sunt cei care-i adună pe copii într-o casă, încuie ușa cu yala și le pun Eroica lui Beethoven, îi pun să închidă ochii și le povestesc acțiunea din simfonie. Adică la ce s-a gândit sau, mai nasol, ce a simțit compozitorul când a scris bucata aia. Trebuie oprit acest masacru asupra imaginației.
E la fel de sinistru ca defrișările masive. E un abuz care trebuie pedepsit prin lege. Sa lăsăm măcar pentru un timp la o parte înțelesurile. Pe care oricum nu le înțelegem. Artiștii care fac treabă bună sunt cei care pun întrebări. Mi-e milă să vad spectatori chinuiți de sfinxul vărgat din capul lor. Spectatori care trec peste simțire ca într-o cursă de 100 metri garduri ca să ajungă la sensuri. Uneori le mai scriu pe facebook: „lăsați sensurile să fugă de la voi”. Și nici nu puneți afișe A4 pe stâlpii de înaltă tensiune cu anunțul: „caut sensuri pierdute”. Pentru că în realitate sensurile n-au fost niciodată în posesia nimănui. Nu trebuie să fii suprarealist ca să dai cu sensul de toți pereții, poți fi Tarkovski (evident nu poți fi, zic și eu asa), sau Lynch sau Leos Carax. Cu toate astea, pot să justific absolut tot ce există în spectacolele pe care le construiesc eu. Punct.
Foto Radu Afrim
„Eram un profesor cu idei”
Se vorbește deja de Pădurea Spânzuraților, spectacolul dvs recent pus la TNB. De ce acest text și ce mai spune azi Rebreanu unor tineri plictisiți de literatura română prost predată în școli?
Am fost și eu profesor de română 5 ani. Unul foarte tânăr atunci. Și deja societatea începea s-o ia la vale. Nu m-am descurajat. Lăsam manualele și le citeam copiilor din Agârbiceanu, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Eliade. Proza fantastic-poetică. Și atunci încă nu era moda serialelor fantasy sau gotice. Erau fascinați. Acum au crescut. Au familii. Unii le citesc copiilor lor „Moara lui Călifar” sau „Lacul Rău”. Eram un profesor cu idei. Până când am fugit pe ușa școlii afară ca să mă fac regizor. Copiii m-au iertat. Fabricați profesori cu suflet tânăr și nu veți mai avea tineri plictisiți de literatura română. Și uite așa, deși am fugit pe ușa școlii afară (și mi-am uitat chitara acolo, mi-a fost furată imediat după) n-am ajuns departe, pentru ca în acest spectacol le citesc din nou copiilor care sunt spectatorii o carte mare de tot. Pe care nici eu n-am citit-o în liceu și - culmea - pe care nu mi-a citit-o nimeni ca lumea în Facultatea de Litere.
Astă vară scriam la scenariu, cu creionul în mână, subliniam cu lacrimi în ochi aproape totul.
Știam că va veni ziua vizionării cu comisia artistică în care mi se va spune „trebuie să tai. E prea lung”. Înțeleg, însă marele război a ținut 4 ani. Spectacolul meu avea inițial 4 ore. Nici acum nu mă salută unii actori din distribuție că am cedat si le-am tăiat scenele. Ca să mă autoflagelez, m-am uitat toate Sărbătorile de iarnă doar la filme asiatice care aveau peste 4 ore. Și măcar știu c-am vazut unul genial „An elephant sitting still”. Le mulțumesc tuturor celor care au scris despre munca noastră pe romanul lui Rebreanu. S-a scris mult, spectatorii simțeau nevoia să se exprime la ieșirea din sală pe fb sau instagram. Responsabilitatea e mult mai mare atunci când scrii și scenariul. Când regizezi o piesă a unui danez abia trecut de douăj’ de ani, poți da vina pe nepriceperea lui. Aici însă trebuie să te ascunzi după stâlpii de susținere din foaierul mare să nu dai de spectatori la ieșirea lor din sală. Un regizor e cea mai hăituită ființă în timpul unei premiere. Unii se duc și se îmbată, alții fac sex în timpul premierelor, să treacă mai repede.
Repetiție din „Pădurea spânzuraților”, TNB
Vă simțiți român? Ce înseamnă asta?
Nu am conștientizat niciodată asta. E un dat natural și nimic mai mult. M-am născut român așa cum m-am născut cu două mâini și două picioare. Și fără creier – vor zice unii citind această propoziție. Nu am căutat niciodată motive de mândrie că sunt român și nu cred că am vreun merit pentru faptul ca m-am născut aici. Și nici n-am capacitatea de a-i crede pe cei care apar la teveu și spun cu ochii înlăcrimați în reflector că românii sunt eterni. Și că, dacă pământul se va duce naibii, doar noi o sa rezistăm ca nație și că din noi va renaște omenirea și că românii vor popula practic toate galaxiile existente și inexistente.
Am fost educat în spiritul decenței. Asta pot s-o conștientizez acum. Dar nici n-am spus niciodată ca mi-e rușine că sunt român. Pur și simplu pentru că nu cred că ar fi interesat pe cineva asta. Și mă feresc să fiu total neinteresant. Pe de altă parte am avut naivitatea să mă consider mereu european. Și o mai am încă. Și sper măcar să mor într-o Românie mult mai europeană decât asta de acum. Și Europa să fie din nou aia pe care am descoperit-o eu în ’92 când am ieșit prima dată cu o bursă la Bruxelles pentru că am comentat frumos în franceză o poezie de Baudelaire. Cred c-am umblat un pic și pe la înțelesurile poemului.
Un regizor e cea mai hăituită ființă în timpul unei premiere. Unii se duc și se îmbată, alții fac sex în timpul premierelor, să treacă mai repede.
V-ați dorit dintotdeauna să fiți regizor? Când a apărut dorința? De ce?
Eram profesor de română și un amic mi-a zis „hai să dăm la teatru, fac eu rost de cărți. Mergem la mare, citim pe plajă și la toamnă dăm examen”. Eu citisem mare parte din ele la filo. Am mers la Vama Veche – un loc care nu mai există astăzi, dar nimic nu se pierde, totul se transformă. Depinde însă în ce. Deci am citit pe plajă o pagină din Brecht pe care o reluam în fiecare zi pentru că uitam despre ce e vorba. Am mers la examen, un celebru regizor s-a pus de-a curmezișul, a zis ca eu nu simt viața, eu sunt un filolog, nu trebuie să intru. Însă am avut pile: m-a ajutat profesorul Mircea Zaciu foarte respectat la acea vreme în Cluj. A dat un telefon și am intrat. Șeful comisiei a zis bine, dar numai dacă intru ultimul pe listă, cu media 5, 01. Zis și făcut. Am făcut tot posibilul să intru ultimul pe listă. Însă m-am revanșat pentru că din primul an am luat premiul 1 la Festivalul de Regie de la Slobozia :) S-a făcut și un rebus cu numele meu în ziarul local. Cititorii trebuiau să scrie numele tânărului student care a luat marele premiu.
Se făcea cultură în presă pe vremea aia, nu ca acum. Deci nu mi-am dorit să fiu regizor. Poate unul de film. Pe atunci. Acum nu. Nu vreau să-mi maltratez plăcerea de a vedea filme. Eu am vrut sa fiu (cronologic): cântăreț de muzică din filme indiene, Margareta Pâslaru sau măcar alunița ei de pe obraz, vitrinier, roșcatul invizibil, Frank Lloyd Wright ca să pot construi fallingwater house, am vrut să fiu oricare din colegii mei care înțelegeau cursurile de lingvistică de la litere sau cineva foarte drag care a plecat prea devreme. Cam asta am vrut eu să fiu. Și altele.
Cum ați crescut, ce fel de copilărie ați avut?
Am vorbit despre asta atât de mult, în foarte multe interviuri, am scris despre asta o piesa de 1oo de pagini „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfalt” care s-a jucat în limba maghiară, pentru că nu știu dacă aș fi avut puterea s-o ascult în română. Am și eu limitele mele. Am avut șansa unei copilării frumoase. Toata munca mea își ia o porție imensă de energie de acolo. Scriind „Pasărea retro” am crezut ca voi scăpa de anumite lucruri care sunt cu mine de atunci, că voi putea depăși momentul, deși nu sunt sigur că-mi doream asta. Și lucrurile alea n-au plecat de la mine, vocile alea s-au îndepărtat, dar rezonanța lor e cu atât mai fascinantă. Există un tablou de Fernand Khnopff care mă urmărește dintr-un trecut care poate nici nu e al meu. I-a zis tabloului „mon coeur pleure d’autrefois” (inima mea plânge după altadată). Acolo o femeie (roșcată, cum altfel) sărută suprafața verticală a unei oglinzi care începe sa facă cercuri concentrice ca o apă pe care o atingi încet. În schimbul sărutului, sub apă, femeii i se arată întâmplări și trupuri din trecutul ei. L-am rugat pe videoartistul Cozlac să-mi animeze acest tablou pentru un spectacol de la Iași pe care nu l-a văzut aproape nimeni. Așa cum l-am pus tot pe el în „Pădurea spânzuraților” artist să-i închidă ochii lui Isus pictat de Memling. Știu eu de ce.
Care a fost primul spectacol care v-a tulburat și de ce?
M-a tulburat „Phaedra” lui Purcărete. Pentru că nu semăna cu nimic din ce vedeam eu pe scena de la Cluj nici la români, nici la unguri. Eram în plin deceniu Funar. Îmi amintesc că atunci la Teatrul Național Cluj s-a făcut un spectacol în care era caricaturizată Doina Cornea. M-am întristat atât de mult, încât am urât tot ce s-a produs după aceea în teatrul respectiv. Apoi am fost în Sankt Petersburg unde am văzut niște experimente care nu semănau cu nimic din ce se făcea la noi. M-am plimbat noaptea prin oraș, am urcat pe podul de pe Neva, s-a ridicat cu mine, am rămas de partea cealaltă toată noaptea. Am avut timp să mă gândesc la ce fel de teatru mi-ar plăcea să fac. Și tot așa. Mereu m-am simțit mai atașat de ceea ce vedeam afară decât la noi. Nici măcar asta nu e vina mea. Nu mă interesa realismul de nicio culoare. Pe mine, care puteam sta o jumate de oră în fața unei picturi prerafaelite. Și dacă nu ar fi fost mereu cineva să mă grăbească, aș fi putut sta și mai mult. Acum, când doar Timpul mă grăbește, îmi permit să stau cât vreau eu. Ca să revin, „Phaedra” era din altă lume. Nu mai știu cum jucau actorii, nu-i cunoșteam. Cunoșteam versiunea lui Racine de la filo, dar nici măcar textul nu-l ascultam. De altfel eu ascult foarte rar textul când merg la teatru. Pasajele care merită auzite îmi sar în urechi inevitabil.
Care este rostul unui artist azi? S-au schimbat responsabilitățile lui în același timp cu schimbările lumii?
S-a trăit mereu în acest paradox: artistul, despre care se spune că e cu capul în nori, trebuie să le arate harta prezentului, sensul drumului și liniile de fugă ale peisajului real unora care în viața & jobul lor își folosesc la greu creierul. Sau altora care lucrează cu brațele. Dar care par mult mai înfipți în calendar. E o datorie a artistului, e o temă de casă pe care i-o dă conștiința. În aceste timpuri e drept că pentru unii consumatori poate părea iritant. Mai mult ca altădată. Consumul excesiv de conștiință poate dăuna. Cui? Temă de gândire. Unii își fac din arta politică un crez. Alții își mai permit să le arate spectatorilor întâmplări pe care le știu din amintiri, imaginație sau din cărți. Am citit undeva că s-au întâlnit câțiva regizori foarte tineri din România să facă o asociație de bloc, sau așa ceva. La început m-am bucurat ca în sfârșit se vor cunoaște și regizorii între ei și poate vor juca table în fața blocului. Apoi am văzut că tema centrală a discuției a devenit „compromisul”. M-am înspăimântat. Unii ziceau ca trebuie să-i dam și compromisului o șansă. Și băieții ăștia sunt la început de drum. Am închis repede laptopul în care citisem grozăvia asta și m-am dus la repetiție să fac ce știu eu mai bine .
Ce căutați atunci când vă propuneți un nou spectacol?
Actori buni.
Faceți fotografie cu un real talent. Imaginile din fotografiile dvs sunt ca de început de lume. Cum vă imaginați, apropo, că a fost începutul lumii?
Mulțumesc pentru aprecieri. Cred că începutul lumii a avut loc într-un noiembrie. E atâta claritate în spațiu atunci și e un vânt care poartă ideile geniale prin eter. Și bănuiesc ca-ți trebuie câteva idei geniale ca să începi o lume. Măcar vreo 3. Și apoi noiembrie e o luna conceptuală. Si minimalistă. Începi cu puțin, ca într-o stampă japoneză. Apoi vine cineva căruia i se pare ca e prea mult alb și strică desenul. La facerea lumii trebuie ca e și foarte mult mister în aer. Care vine de la surâsul morților. Care pe atunci nu existau decât în visele frunzelor de smochin. Bănuiesc că se auzea totuși încet o muzică din care ne-a mai rămas și nouă câte un ecou. Ceva mai exact nu știu să spun.
Fotografii Radu Afrim
„Confortul excesiv e începutul sfârșitului”
Trăim într-o permanentă mișcare, lipsă de siguranță… Cum vedeți prezentul de fapt?
Sa ne bucurăm ca ne putem mișca. Părinții noștri nu puteau nici până la vecinii unguri. Lipsa de siguranță? Absolut necesară. Confortul excesiv e începutul sfârșitului. Daca ne-am simți safe, n-am mai avea credință. Credința e esențială, religiile însă sunt un rău necesar. Pentru cei prea timizi să aibă o relație directă și deschisă cu Cerul. Ce pot să zic ? L-am prins pe Ceaușescu, ma durea-n cot de el, îmi trăiam tinerețea cum și-o trăiesc și acum tinerii într-un regim dubios. Mereu e loc de mai rău. Cum ar fi fascismul. Cu primele lui simptome: șovinism, naționalism, fundamentalism religios, rasism, homofobie și altele care par mai soft. Sau chiar drăgalașe.
Care sunt primele amintiri pe care le aveți?
Nu știu dacă sunt primele, dar sunt legate de spațiul în care am făcut grădinița, castelul grofului ungur Bethlen și parcul lui de gingko biloba și un pod mic poate japonez, poate nu, peste o apă plină cu cochilii de melci. Și cum a ieșit un șoarece alb dintr-o gaură din perete. Astăzi nu mai există nici parcul, iar conacul e mutilat total. Nimeni nu știe, dar în „Pădurea spânzuraților” am adus un omagiu târziu acelui parc defrișat de comuniști. Citind „lanterna magică” a lui Bergman sau memoriile lui De Chirico, sunt uimit de exactitatea cu care acești oameni își știu prima amintire. Mai am câteva flashuri de la inundațiile din 70, dar aici interfereaza cu livrescul, pentru că în blocul în care am locuit eu, stătea atunci și mama Maria, femeia din cărțile de citire de pe vremuri care și-a legat cosițele de ramurile unui copac ca să-și salveze copilul din calea apelor. Dar cine mai crede azi în lucrurile astea? Despre multe „prime amintiri” am vorbit în „Pasărea retro”, spectacol care joacă la Naționalul din Târgu Mureș.
Cine v-a influențat în viață? Cine v-a desenat un orizont?
Părinții. Profesorii de desen pe care i-am avut, profesoara de chitară. fetele cu care mă jucam in fața blocului. Luam cam tot ce se putea de peste tot. În fiecare zi întâlneam pe cineva nou. Chiar și doar în imaginație. Însă la acest orizont de care vorbiți nu se întrezărea teatrul. Deși îmi umpleam zilele ploioase stând în casă cu niște figurine de gumă pe care le regizam în decoruri construite din strămoșul lego-ului, niște cărămizi de plastic albastru cu ferestre și uși albe. Cum mi-a făcut anul trecut Irina Moscu scenografia la „Un copil din flori spune o poveste pe fond albastru”. Ea habar n-avea de jocul ăsta al meu din copilărie. Nici acum nu i-am zis.
Care sunt muzele dvs? Aveți?
Nu prea am . De altfel lucrând eu anul trecut cu o dramaturgă feministă și unguroaică mi-a explicat de ce „muză” e un cuvânt care trebuie eliminat din vocabular. Și am crezut-o. În general există un artist, un el (evident!) care e inspirat de o ea, care rămâne la stadiul de obiect de inspirație. Si cu asta basta. Nu e ok.
Care este aspectul muncii dvs care nu vă place?
Indisciplina. Puteți să mă faceți comunist, dar urăsc să lucrez cu actori care se fofilează de la repetiții sau tehnicieni care stau pe telefon toată repetiția.
Foto Radu Afrim
Care sunt artiștii pe care îi admirați în pictură, fotografie, film și teatru?
Enorm de mulți. Am colecții mari de reproduceri după picturi sau fotografii pe harduri mobile. La cantitatea de informație de care ne lovim, e imposibil sa ramâi fidel doar câtorva artiști. Și în plus eu sunt geamăn. Vreau să văd cât mai mult, să ascult tot ce apare în materie de muzică. Cu teatrul e altfel. Pot să admir o muncă bine facută, dar nu am idoli. Au fost ani în care urmăream ceva regizori europeni, acum muncesc foarte mult și călătoresc foarte puțin. Marea mea bucurie când ajung într un oraș european, sunt muzeele de artă. Dar cred că pentru mulți e la fel.
Ați primit vreodată un compliment care v-a încărcat pentru mult timp? Care a fost acela și de la cine?
Pentru mult timp? Asta e bună … nu cred ca mi s-a întâmplat.
Cum lucrați? Sunteți relaxat, sau sever, sau…?
Mai bine să vă spună cei cu care lucrez. Se pare că nu sunt prea relaxat. Dar există și momente sublime în fața cărora cedez. Îmi pare rău după o zi de repetiție proastă. Care n-a adus nimic performant. Nu mă stresează premiera și știu că e stupid să ne petrecem viața în repetiții banale sau de rutină. Eu mereu tânjesc după celelalte. Si când echipa nu simte la fel…
Cum vă vedeți în oglindă dimineața?
Mă bucur ca încă mă pot vedea fără ochelari.
Fotografii din spectacolul Pădurea spânzuraților realizate de Florin Ghioca
Citiți mai mult pe cristinastanciulescu.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.