sursa foto: Profimedia
Am citit de când mă știu.
Enorm în liceu și facultate. Două sau trei cărți în paralel, de multe ori cu creionul în mână, metodic, cu o foame pe care nu reușeam să o potolesc, oricâte cărți mi-ar fi trecut prin mână. Fișele de lectură și împrumut de la biblioteci erau pline, erau luni în șir când numai asta făceam.
Mai puțin, dar constant, între 23 și 38 de ani. O carte, uneori două pe săptămână. Mult mai selectiv decât înainte, mai aplicat. A fost și perioada când am prins gustul recitirii, care vine cu propriile delicii. O carte citită la 15 ani se relevă total diferit peste alți 15. Și tot așa.
Mult mai puțin după 38 de ani, vârstă la care am ajuns în Marea Britanie, unde întreaga mea viață s-a schimbat complet și am început să muncesc într-un domeniu în care nu m-aș fi văzut niciodată: construcții.
Inutil să spun cât de greu mi-a fost, am mai făcut-o. Iar asta s-a reflectat și în lectură. Am avut perioade lungi când nu am citit o carte. Nici măcar una. Toată energia mi s-a concentrat în muncă. Orele peste program, weekend-urile lucrate, oboseala, combinate cu perioade de burn out și - automat - de depresie, plus multe altele, m-au îndepărtat de cărți.
Pur și simplu, am avut luni în care nu am citit deloc. Despre scris, nu mai spun. Am avut nevoie de ani întregi ca să fiu în stare să mă apuc din nou. Bine că am făcut-o. Dacă nu m-aș fi întors la citit și la scris, adică exact la ceea ce m-a făcut ceea ce sunt astăzi, nu știu ce s-ar fi ales de mine. Și o spun fără pic de exagerare.
Se întâmplă mai rar decât înainte, dar se întâmplă. Am perioade când citesc foarte mult, dar și săptămâni când nu o fac deloc. Dar, cumva, nu uit niciodată drumul către cărți și - când nu sunt excesiv de leneș - către scris. Nu scrisul ăla pe care mi l-aș dori eu, e adevărat (trebuie să îl regăsesc și pe el și știu că o să se întâmple cândva), dar ceva mai bun decât nimic.
Am scris rândurile de mai sus pentru că mi-am amintit ce mi-a spus, acum vreo câteva săptămâni, un român pe șantier:
“Frate, eu n-am citit nici măcar o carte toată viața mea. Nu mă interesează. E pierdere de vreme. Uite, mă descurc și fără ele. Fac bani, la ce îmi trebuie mie cărți? Nu vezi că ăștia de citește mult (sic!), filozofii p..., e cam dilimache? Ține minte, vere, cartea multă prostește. O iei Brăila, așa. În viață, trebuie să te descurci, nu contează cum. Să citească cine vrea, io nu pierd vremea cu așa ceva”.
O mică lecție a unui absolvent de școala vieții, livrată la botul calului, în pauza de prânz, pe un ton ferm, care nu admite să fie contrazis. Și cum aș fi putut? Un om mulțumit de viața lui, cum e el, nu poate fi combătut. Are tot ce îi trebuie și fără să citească două rânduri.
Sigur, nu e singurul care nu a deschis vreodată o carte, dar măcar el o recunoaște. Dincolo de onestitatea afirmației („nu am citit niciodată”), am reținut disprețul (cititul e inutil, ba chiar mai rău, te face să „o iei Brăila”).
Important e să te descurci. Să ai ce munci, ce mânca, bani în buzunar etc. Cărțile sunt pentru „filozofi” care - în loc să fie productivi, să facă lovele - staaau toată ziua să-și strice ochii și mintea cu slove.
Are și el dreptate. Nu prea se fac bani nici din citit, nici din scris. Dacă nu ești vreun Cărtărescu, riști să mori de foame cu ocupațiile astea inutile. Știu ce vorbesc, că am trăit multă vreme din scris, pe vremea când eram jurnalist.
Nu e o boierie, dacă o faci onest. Iar dacă o faci onest, rămâi toată viața sărac. Tocmai d-aia se fac luna viitoare 10 ani de când lucrez în construcții. Nu că m-aș fi îmbogățit în ultimul deceniu, dar parcă tot mai bine se plătește munca pe șantier decât scrisul. Amară concluzie, da.
Ce să zic, măcar am început să înțeleg cum să le împac un pic mai bine pe toate. Să găsesc timp și energie pentru muncă, dar și pentru mine, pentru cărți, pentru câteva rânduri scrise. Nu sunt încă acolo unde mi-aș dori, dar lucrez la asta.
Pe de altă parte, drept să vă spun, cumva i-am invidiat întotdeauna pe oamenii care nu citesc, care nu sunt interesați de cultură, care trăiesc doar ca să facă bani, sex, să mănânce, să-și facă nevoile și să doarmă.
Oameni fericiți, vă spun. O să ziceți că sunt ignoranți. Și ce dacă? Într-un fel, ei sunt direct conectați cu oamenii peșterilor de acum zeci de mii de ani, cu strămoșii.
Faceți abstracție de telefoanele pe care le țin în mâini, de hainele de firmă, de mașinile pe care le conduc. În esență, fac ce făceau și strămoșii noștri cu chiloți din blană de mamut.
Își procură hrana; se împreunează cu femeile asemenea lor, atrase de cei care aduc cea mai multă hrană în peșteră; își fac nevoile; dorm; și a doua zi o iau la capăt. Fără frici excesive, că alea vin la pachet cu cunoașterea. Fără depresii. Fără bătăi de cap. Viață simplă și, de ce nu, fericită. Existența bidimensională are beneficiile ei.
Adevărați oameni primordiali ai peșterii, dar cu chiloți Versace. În loc de suliță din piatră, mânuiesc cu pricepere lopata ori picamerul. Una și cu una fac două pentru ei. Cărțile și alte asemenea preocupări sunt ca și inexistente. Bolovani inutili, cu care n-au de ce să-și încovoaie mințile.
Să treci pe lângă o bibliotecă plină cu cărți, cu indiferența cu care ai trece pe lângă un zid oarecare. E acolo doar ca să ai pe lângă ce trece. Nu te privește.
Și mă gândesc la cât de vinovat mă simt atunci când trec săptămâni întregi și eu nu am citit nimic. Ca și cum vremea aia a trecut degeaba, n-am făcut decât să exist, asemenea unei plante sau unei pietre.
Prost mai sunt. Mi-ar fi suficient să mă uit un pic în spate, să constat că mi-a mers ok fără să mă omor cu cititul. Uite, n-am murit, sunt bine – mersi.
Se poate și așa. Se poate viețui și fără cărți. Și fără alte lumi în care să te scufunzi. Și fără idei. Și fără să-ți extinzi existența. Și doar făcând sex, mâncând, muncind, dormind și iar muncind. Și fără fericirea aia fără seamăn când te descoperi în niște rânduri scrise parcă doar pentru tine. Și fără miraculosul unei pagini mai frumoasă decât orice răsărit din lume.
Se poate și fără, sigur. Dar, vorba cuiva, e păcat. E păcat să treci prin lumea asta incredibilă ca printre niște ziduri oarecare. E o pierdere atât de nemăsurabilă în cuvinte, încât doar când i-ai gustat lumii nesfârșita magie și te-ai întors între pereții unei peșteri pentru o vreme, simți diferența.
Când nu ai văzut niciodată, când te-ai născut cu ochi orbi, nu duci dorul culorilor, cerului într-o seară de vară, mării în asfințit sau unui câmp plin cu flori. Dar dacă le-ai văzut măcar o dată, le vei simți lipsa pentru tot restul vieții și le vei căuta oricât de mult se vor ascunde uneori de tine.
Text publicat inițial pe Facebook-ul autorului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pe cine mai interesează în prezent cât ești de cult? Pe guvernanți, desigur! Cu cât ești mai prost, cu atât le e mai ușor să te fraierească promițând marea cu sarea.
Îmi plac rândurile dumneavoastră. Finger up. Nu ăla mijlociu, ci ăla mare...