Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Am fost declarat contact direct al unui caz de coronavirus. Cronica unei săptămâni aproape covide în Japonia

Test coronavirus - Japonia

Foto: Guliver/ Getty Images

Bună dimineața, România, bună dimineața, București. Am tot stat să mă gândesc dacă să scriu asta sau nu, dar tocmai am terminat cele 15 zile de izolare și mi-au intrat și banii de la ocultă, filiala Japonia, să zic de săpun și măști, deci trebuie să zic. S-o luăm cu începutul.

Joi, 16 iulie, aflu că cineva din familia unei colege de serviciu a fost depistat pozitiv la testul pentru noul coronavirus. Pentru că respectiva colegă locuiește cu familia, evident că toți ne-am așteptat ca și colega să fie. Colega face testul și vineri, pe seară primește rezultatul. Tot pozitiv. Instituția se închide pentru două săptămâni, angajații intră nu doar în așteptare ci și în tombola ”Cine e declarat contact direct primește gratuit un test de Covid-19, direct în nas”.

Se cuvine să fac niște precizări, păstrându-mi dreptul de a fi zgârcit cu anumite detalii. Ca de exemplu, legate de instituție, sau de colegă. Despre prima, zic doar că e undeva în inima Yokohamei și e doldora de copii, acești gingași purtători și transmițători de bacteri, virusuri, streptococi și alte gângănii de la unul la altul și la adulții înconjurători, veșnic cu mâinile în nas, gură, fund, fie pe rând, fie deodată, nu neapărat în ordinea asta și nu neapărat doar ale lor. Despre colegă, zic doar că e tânără (prefix 2) și asimptomatică. Contactele mele cu ea fără mască au fost relativ apropiate (1.5 metri), dar profesionale, în sensul că mâncam împreună prânzul, într-un ciopor de copii.

Dacă tot am zis de mască, să duc ideea până la capăt. De prin februarie încoace (când și eu credeam că ”e doar o gripă” și m-am dus ca o floare în Cartierul Chinezesc, de Anul Nou Chinezesc, fără mască) am purtat zilnic de dimineața până seara, cel puțin una. Nu două una peste alta, ca papa coroanele, ci două în sensul că dacă simțeam că s-a uzat, în partea a doua a zilei o schimbam. La serviciu n-am dat-o jos decât în timpul prânzului. Am evitat să mai dau mâna cu oameni (nu e ca și cum ar fi foarte greu în Japonia, unde doar copiii se mai bucură să ”bată Cuba”, sau ”tacchi”, cum zic ei la ”high five”). M-am spălat pe mâini ca un raton de circ, m-am dezinfectat, mi-am șters și telefonul cu alcool de câteva ori pe zi și ajuns acasă, luam la rând clanțele, întrerupătoarele, telecomanda, butoanele de la toaletă (cine a citit Veceul lui Alex Tocilescu știe despre ce vorbesc), ușa de la frigider. În tren sau metrou, dacă s-a putut, am evitat să mă țin de bară sau să ating orice suprafață care ar fi putut fi atinsă de altcineva. Până și la turnicheți m-am prins că nu trebuie să lipești cardul ca să-l validezi, funcționează și dacă-l ții la câțiva centimetri distanță de senzor. De ieșit în oraș în ultima lună, aș putea număra pe degetele unui leneș cu trei degete și tot ar mai rămâne de câte ori am ieșit, și atunci tot în aer liber și tot departe de alți umani. Exagerat? Nițel paranoic? Da, mulțumesc, așa e. 

Dar să revenim. Sâmbătă dimineață sunt anunțat că am fost declarat contact direct (în japoneză sună mai mișto, că e ”contact bogat” - nōkō sessoku - , deși tot pauper am rămas), drept pentru care luni dimineață trebuie să fac testul și între timp, să fiu cu geana pe simptome.

Simptome? Păi ce să zic, că vorba aia, după 40, dacă te trezești dimineața și nu te doare nimic înseamnă că ești mort. Vara am întotdeauna o jenă în gât, că beau rece, ba răcesc, ba respir mai greu din cauza umezelii, c-așa-i clima aici. Când ești suspect, tot ce simți devine suspect.

De sâmbătă până luni, așa bé oamenii buni, dar eu fiind suspect, am am tot stat să dau filmul înapoi să văd dacă l-am luat, când l-am luat, prin ce falie temporală a reușit să se strecoare covidache, în ce frântură în care am lăsat garda jos m-am scărpinat la față, la ochi, la nas sau pe ce curent de aer o fi călătorit vreo picătură de strănut fix până la mine. Pentru că asta m-a intrigat, tot citind cazurile celor care s-au îmbolnăvit, că n-au știut când, până și Andreea Esca a părut că o arde naiv, dom´le nu știu când a luat-o bărbatu-meu, că el se păzește tot timpul, dar tot timpul, auzi...

Tot weekendul am oscilat cu variațiuni între ”nu, nu se poate, n-am cum să-l fi luat” și ”da, l-am luat, asta e, îl duc, sper să nu fie foarte grav”. Mi-am luat temperatura de am stricat termometrul și am mirosit tot ce se putea mirosi prin casă, ca tăurașul Ferdinand florile, bine că n-am ieșit în parc, că luam și câinii sub coadă la rând. Am ținut aproape un cățel de usturoi, pe care-l tot amușinam cum făcea Pianista lui Haneke cu anumite șervețele făcute cocoloș, că tot de la doamna Esca am aflat că de acolo îți smintește covidul nasul, prima oară te lasă fără usturoi și parfumul ca parfumul, dar nu-i blestem mai mare pentru un român să nu mai simtă mirosul usturoiului, bașca peste cartofi prăjiți.

Cu greu se face luni, 20 iulie, ajung la instituție (testul se făcea la locul de muncă, ca distracția, numai în incintă), vine echipa de la direcția de sănătate publică și de la primăria Yokohama, cam 7-8 inși, descarcă lăzi de echipament de parcă dădeau vreun concert și se apucă de hârțogăraie, de lipit etichete pe eprubete, pe tabele, pe ce apucau. Printre ei, un nene mai neînsemnat așa se tot băga în seamă, mă întreabă de unde sunt, îi răspund politicos, fac și gluma lui Takeshi Kitano cu Comăneci, deși numai de conversație nu-mi ardea. Mă vede că eram mai schimbat la față, ia un bețișor de testare, îl îndoaie ca pe o floretă și-mi spune stai liniștit, că nu doare, sunt moi, ia uite. Ei na, zic în gând, ești matale forțos.

Rămân un moment singur cu un alt domn distins, grizonant, cu pantaloni pescărești, cu două brățări cu pietre pe gleznă, ceva finuț și zic clar, ăsta trebuie să fie doctorul, că e cel mai arogant. Mă întreb cum ar reacționa dacă i-aș zice: hai boss, să ne-nțelegem, io-ți dau acolo de-o masă, tu mă treci c-am făcut testul, toată lumea mulțumită, să fie bine să nu fie rău, hai să mă duc și io ”pă Grecia”, la soare...

Sunt un om simplu, văd halat alb, mă scap pe mine. Hai să mă exprim elegant: nu sunt vreun curajos când vine vorba de spitale și teste invazive, fie ele și minimal. Am mai făcut o dată testul ăsta cu bățul în nas acum vreo doi ani, când m-am căutat de influenza și când am simțit că mă zgârmăne doctorul pe nară-n sus, am reacționat ca fetele la primul sărut: m-am tras înapoi de-am dat cu capul de perete și i-am dat una peste mână doctorului, stai dom´ne, ce-mi faci, că io nu sunt dintr-alea. M-a lăsat în plata domnului atunci, că n-aveam febră, dar acum nu mai mergea figura.

În sfârșit au început să se echipeze, și-au pus măști de-alea serioase, 3M, două perechi de mânuși, șorț apărător, vizieră și ce să vezi, domnul de ziceam eu că e doctor, cu glezna la vedere, a rămas la tabele și eprubete, nenea de se băga în seamă a trecut la butoane, că el era tata lor, poftim, să mai judeci cărțile după copertă. Când mi-a venit rândul, adică primul, m-am ținut bine de scaun, nenea mi-a băgat bățul în trufă, a învârtit de zici că voia să facă maioneză și l-a scos de parcă nici nu-l băgase. Când m-am ridicat de pe scaun i-aș fi pupat și mâna aia ușoară, dar n-am vrut să-l contaminez, l-am felicitat pentru îndemânare și i-am mulțumit tradițional, cu aplecat la 90°. Când îmi dați rezultatul? Miercuri, 22 iulie.

De luni până miercuri, au mai trecut niște ani.

Sincer, mi-a fost teamă. De ce? În primul rând că așa sunt eu, n-am vocație de Game of Thrones. Sunt deja pe pe versantul descendent al patruzecilor și mușc un pic și din zona de risc. Comorbididăți n-aș avea, în afară de niște chestii pe la plămâni, găsite tot acum vreo doi ani, cică s-ar strânge, probabil nu le priește aerul de Japonia. Și chiar dacă n-am nimic, sunt ipohondru. Nu poți să știi ce se-ntâmplă, cum zicea și Louis de Funès în Oaia cu cinci picoare: Rhume, grippe, bronchite, pleurésie double, et hop!

Marți a trecut greu, dar nu mai greu ca orele de miercuri, până să sune telefonul și să-mi spună că sunt ”insei”, adică negativ. Cam asta a fost, până la urmă nimic o să spuneți, de ce te-ai mai obosit să ne povestești.

Cum spuneam și la început, am tot stat să mă gândesc dacă să vă zic sau nu toată întâmplarea. Pentru aceia dintre voi care îmi sunteți prieteni eu zic că da.

Pentru că postul ăsta, lung și plictisitor, e pentru voi și numai pentru voi. Celorlalți, cei care ”gândesc magic” și s-au rătăcit prin lista mea căutând conspirații, care lăcrimează la poza lui Putin și spun că Trump e un înger trimis de Dumnezeu pe pâmânt, le spun că își pierd timpul de pomană aici. Ce urmează nu e pentru ei.

Mi-au rămas după aceste zile de izolare care m-au reconectat puțin cu propria mortalitate, câteva gânduri.

• Suntem pe cont propriu. Nu mă înțelegeți greșit, n-am dus toată povestea singur în spate, am avut norocul să am pe cineva lângă mine mai mult decât răbdătoare cu panicile și scenaritele mele. Mai zic că am până la capăt încredere în medicină, în medici și în spitale (acolo unde acestea există), dar până să ajungem acolo, cetățenește vorbind, suntem singuri, depinde foarte mult de noi înșine. Nu de stat, nu de angajator, nu de primărie, nu de rude, nu de colegi, nu de apropiați. E inutil să le mai cereți altora să fie responsabili, să le cereți să se spele pe mâini sau să poarte mască. E ca și cum în trafic te-ai opri la fiecare șofer fără centură să-i bați obrazul, deși în cazul măștii e mult mai grav. Cum spunea distinsul poet minor, dar neprețuit, Andrei Crăciun: ”Apelezi matale degeaba la umanitate, nu mai locuieşte la adresă. Suntem îndărăt în junglă.”

• Tot cumva în aceeași idee, mă gândesc la oamenii care trăiau în augustul lui Dragnea cu pesediști în casă, atunci să zicem că traiul ăsta nu te omora efectiv, doar lent, pe dinăuntru. Dar cum să faci dacă locuiești acum cu conspiraționiști liberi, oameni informați de pe sputnik și activenews, care nu ”se îmbotnițează”? Păi, cam tot ca în trafic, mergi încet, spală-te pe mâini, ține centura și stai departe de ei. Lasă-i să râdă și dezinfectează, pe cât posibil, ce atingeți în comun, doar n-o să tușească pe tot.

• În Japonia, țara asta care trece și prin sezoanele de gripă și prin cele de alergii la polen purtând mască, mărturisesc cu jenă, dar fără uimire și cutremur, că sunt câțiva români/românce care deși locuiesc de ani buni aici, se încăpățânează să nu se dea jos din copacul gândirii. Stau acolo pe cracă, le curge scuipat din gură și sug de la țâța otrăvită a site-urilor de cretinisme. Chiar și oameni educați care predau în universități (Dumnezeule mare, ce umor trebuie să ai) continuă să rostogolească pe facebook enormitățiile de care deja v-ați plictisit de la idioții utili din lista fiecăruia: Bill Gates omoară omenirea cu vaccinuri, 5G transmite guvid, guvid nu există, oculta ne bagă cipuri, masca te lasă fără oxigen și așa mai departe.

• Grijă mare cui și ce îi spuneți. Să zicem că îi spuneți unui om pe care îl credeți prieten așa: ” băi, cineva de la mine de la job a luat-o”. Să mai zicem că omul ăsta e coleg de job cu partenera voastră de acasă. Așteptați-vă ca el să nu vă mai sune să vă întrebe ce faceți, cum vă simțiți, în schimb s-o sune pe ea s-o frece la melodie să anunțe neapărat angajatorul că ăla cu care stă în casă e suspect de Covid-19. Nu-i de ajuns că și partenera voastră se izolează pe banii ei până primiți voi rezultatul, nu nene, trebuie să anunțați peste tot, ca un sex offender. Pentru că așa cred unii, că tu, în momentele alea în care te gândești că dacă vei fi doar o mică explozie dintr-o mare reacție în lanț și numeri cam pe câți din jurul tău îi vei da peste cap, fix de asta ai nevoie, de și mai multă presiune.

• Așa am descoperit un alt fenomen: coexistă, în paralel cu nepăsarea față de noul coronavirus, prea-păsarea, aceea care îi face pe unii nu doar să se ferească de ceilalți, ba mai mult, să-i toarne, să-i împingă mai încolo, cât mai spre margine, să arunce, literalmente cu vinovăție și pietre. HIV a fost mic copil. În prefecturile mai departe de Tokyo, pe românește mai la țară, sunt cetățeni vigilenți care dau cu pietre în mașinile cu numere de Yokohama sau Tokyo, cetățeni responsabili care stau cu ochii pe vecini să vadă dacă li se întorc copiii de la facultate din oraș, care alungă ciumații înapoi la oraș, de unde vine molima, de la dezmăț și dezordine. Toate astea, cu sentimentul că își fac datoria.

• Nu știu, că n-am murit încă, dar cred că în ultimul moment nu-ți trece prin fața ochilor viața pe care ai trăit-o, ci mai degrabă cea pe care n-ai trăit-o. Cărțile pe care nu le-ai citit, poveștile pe care nu le-ai spus, filmele pe care nu le-ai văzut sau oamenii cu care n-ai mai apucat să stai.

• Cum spuneam, de azi m-am întors la serviciu. Prin trenuri aglomerate, într-o vară japoneză din ce în ce mai greu de suportat. Port, conform noului regulament, nu doar mască, ci și vizieră. Îmi mai trebuie mantie și sabie, preferabil laser. Tura asta am scăpat, cine știe ce-o să fie data viitoare. Nu știu câți dintre voi ați avut răbdare să citiți până aici. M-am întors și pe facebook-ul plin de știri, jumătate adevărate, jumătate false. Jumătate din mine se va gândi la Japonia, jumătate la România, țara unde jumătate din populație tremură de frică, iar jumătate transpiră de cald la distracție. Aveți grijă de voi și nu lăsați garda jos. ”Good morning, and in case I don't see ya, good afternoon, good evening and good night."

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Excelent articol! Cum ziceau unii dintre antevorbitori (daca pot sa le spun asa), un articol si amuzant si plin de ratiune.
    • Like 0
  • M-ai amuzat maxim! Dar e haz din ala cu necaz , pentru ca am trecut prin aceeasi situatie acum 2 saptamani si m-am regasit in totalitate in "simptomele" tale. Dadeam refresh la pagina web cu rezultatele la analize din 10 in 10 minute, cu toate ca abia in ziua aia imi luasera probele si trebuia sa mai astept 3 zile (aici, la privat, rezultatele vin in 72 ore, exceptand ziua in care ti-au fost recoltate probele).
    • Like 0
  • Da, ca la noi la nimeni. Pardon, uite ca mai sunt si altii.
    Bafta in continuare.
    • Like 0
  • Un articol savuros! Felicitări!
    • Like 4
  • check icon
    E cel mai mișto articol pe care l-am citit, pe tema...covițatului, chapeau !
    • Like 2
  • Felicitari !
    • Like 0
  • Liberty check icon
    Japonia...!
    mi-au intrat banii in cont...
    $1,200 + $1,200 + $1,200...!
    • Like 1
  • Te salut, prietene, iti multumesc pentru aceasta postare, m-a binedispus grozav de mult :). Imi place si cum ai structurat povestea, la inceput e abordarea comica, excelent expusa, ca mai apoi sa vina si concluziile, serioase de data asta.
    Felicitari!!!
    • Like 0
  • Felicitari! O poveste scrisa cu haz...si plina de talc!
    • Like 3
  • Ce blestem! Cu umorul asta plin de nunate, sa stai in Japonia ... uite, inca nu ma gandisem ce ar putea sa.mi lipseasca acolo.
    • Like 2


Îți recomandăm

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult

Testare Covid-19

„Toată lumea așteaptă ca rezultatul să fie pozitiv sau negativ. În biologia moleculară, rezultatul este detectabil/ nedetectabil. Negativ sau pozitiv se pot asocia altor tipuri de teste, dar nu acestor tipuri de teste”, explică dr. Andreea Alexandru, director medical, divizia de laboratoare Regina Maria.

Citește mai mult

Navigând împreună spre viitor

„M-a luat așa, ca pe șah, m-a aranjat, deci eu nu gândeam în perioada aia. De fapt, când primești vestea asta, tu... ești pur și simplu... te oprești în timp și ai în față un hău și nu știi unde să pornești”. Aceasta este mărturia Lilianei, a cărei poveste impresionantă vă invit să o descoperiți.

Citește mai mult