E ultima zi din acest an, care pentru mine a fost unul încărcat. Atât de încărcat încât abia ieri am reușit să ajung la Rogue One. Și am zis să închei anul cu ceva care imi face plăcere: un articol pe Republica despre ultimul film Star Wars. Și o să încep cu concluzia: mi-a plăcut, în ciuda faptului că am intrat în sala de cinema oarecum sceptic.
Am intrat sceptic pentru că, da, recunosc, anteriorul episod, ”Trezirea Forței”, a fost dezamăgitor, pe toate planurile: intrigă, scenariu, personaje apărute brutal și neverosimil, altele revenite la fel de puțin credibil, în ciuda unui trecut glorios. Rogue One, dincolo de cele câteva „erori” de scenariu și montaj (pe care le admit), ne propune o poveste coerentă, corect însăilată și just condusă către „o nouă speranță”.
E filmul Star Wars care are, după mine, cel mai pregnant spirit uman. Forța este pentru prima oară „ceva” la care oamenii aspiră. De această dată, Forța nu este nici dată, nici descoperită, nici educată în regim de urgență, nici trezită brusc. De data asta este nutrită, invocată și exersată, empiric, dar cu credință. E filmul care ne rupe de puterile supranaturale ale legendarilor Jedi, iar laserul apare la final doar pentru a ne aduce aminte ce urmează. În Rogue One găsim voință umană și liberul arbitru în stare pură. E genul de film care ne arată că mulți trebuie să moară – eroic – , astfel încât eroii cu pedigree, gen Luke, să poată aspira la statutul de legendă.
Rogue One ne arată acest lucru într-un mod credibil. E filmul care ne spune și că Rebeliunea nu era chiar lapte și miere și că unitatea opoziției vine în urma eroismului neaoș, ad-hoc al unor oameni obișnuiți. Care, da, se naște uneori exact în situații limită din nevoia de sacrificiu a omului care nu mai are ce pierde. Într-o galaxie atât de îndepărtată poți accepta faptul că o adunătură de mercenari și criminali fără Dumnezeu (pardon, Forță) înfruntă răul care i-a adus în această ipostază. Fără „nebunia” teroristei Jyn și a trupei ei multi-colore (multi-specia și multi-etnia sunt caracteristici Star Wars încă de la bun început: amintiți-vă primele secvențe din „A new hope” din barul de pe Tatooine), Luke ar fi rămas un ilustru anonim.
Și aici vă propun să ieșim din poveste și să ne întoarcem fața spre scenarist și regizor. Care, deși nu au realizat o capodoperă cinematografică, au reușit să lege povestea într-un mod care pe mine, vorba unui bun prieten, m-a fermecat. Problema – dacă este într-adevăr o problemă – vine de la „lungitul peltelei”. Am putea spune că e deja prea mult. Aș putea argumenta, în aceeași linie, și că Matrix trebuia să se oprească la primul film din serie; că „First Blood” nu avea nevoie de încă patru urmări „Rambo”. Și aș putea provoca audiența cu faptul că trilogia „Hobbit”-ului este cel puțin la fel de glorioasă ca cea a „Stăpânului Inelelor”, dacă nu chiar mai „cool” pe alocuri, deși nu s-a bucurat de același succes.
Dacă însă accepți acest compromis al „poveștii fără sfârșit” ca om din public iubitor al poveștii razboiului stelelor, vei îndragi, tacit, și acest episod. Pentru că erori de punere în scenă putem găsi și la Lucas, dacă ne propunem (eu nu îmi propun...). Repet, dacă vrei să vezi cum s-a născut o nouă speranță și cum se trezește (întârziat) Forța într-un Skywalker legendar, cu sânge regal mustind de midichlorian-i, apreciezi și povestea Jynei Erso.
Pentru că în final despre asta este vorba: despre poveste.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Hotarat lucru nu voi merge sa-l vad.