Am fost profesor „la Sibiu” și nu mi-a ajuns

Foto: Getty Images

Am citit pe nerăsuflate articolul fulminant al lui Otniel Vereș despre deziluzia pe care i-a procurat-o întâlnirea cu studenții unei universități de stat de la noi. Din reacția promptă a publicului am înțeles că lumea știe și e îngrijorată de căderea liberă a educației de pe meleagurile mioritice. Umila mea părere este că rădăcinile acestui fenomen sunt foarte adânci. Ele trebuie căutate în „obsedantul deceniu”, când universitățile românești au fost decapitate. Totuși, profesorii universitari care au scăpat de închisoare s-au mai putut refugia în licee și au apucat să-i mai vrăjească pe elevi până pe la jumătatea anilor șaptezeci. O dată cu pensionarea lor s-a terminat grosso modo și cu performanța școlară din România. Reverberațiile lumii interbelice, deloc de idealizat din punct de vedere politic, dar de incomparabilă libertate și calitate educațională, se stingeau în mod definitiv sau erau prea slabe ca să mai subziste la generația nouă de educatori. Ceaușismul anilor optzeci a turnat placa de beton definitivă pe mormântul școlii românești. Și nimeni nu a mai putut s-o înlăture de atunci. 

Otniel Vereș nu a făcut decât să contemple, aproape ca Baudelaire, inevitabilul proces de putrefacție de sub respectiva placă tombală. Adevărul e că nimeni, în treizeci de ani, nu a vrut sau, dacă a vrut, nu a putut sau, dacă a putut, nu a știut să înlăture în mod inteligent, durabil și igienic lespedea asta. Nici măcar ministrul Funeriu, care, oricât de familiarizat cu performanța școlară, a avut o viziune destul de îngustă, inginerească, asupra sistemului. Nu mă îndoiesc că, dacă ar fi avut mai mult timp, și-ar fi ajustat-o și ar fi produs atât de necesară reformă ireversibilă. Mă tem că, așa cum arată lucrurile, România a ratat atunci o șansă istorică. Miniștrii învățământului de atunci încoace au revenit la aerul de impotență și imbecilitate funcționărească al predecesorilor lor nouăzeciști. E plauzibil ca nimic să nu scape de putregai. Mă uit în mica noastră ogradă de clasiciști și mă cuprinde vertijul și, inevitabil, greața. E foarte rău. 

Cu simțământul ăsta în rărunchi am întâmpinat invitația cunoscutului elenist și prieten Octavian Gordon de a preda un curs de greacă veche la o școală de vară a Universității din Sibiu. Mi-am spus că și aceasta este o inițiativă născută moartă a unei școli de provincie. În definitiv ce poți învăța la greacă în două săptămâni, fie ele și intensive? Și am refuzat cu un surâs mefient. În primăvara trecută, după un an, am primit pe nepusă masă un mesaj scurt de la Antoaneta Sabău, clasicistă și inițiatoarea proiectului. Tonul ultimativ m-a amuzat puțin, dar volnicia lui mi-a dat puține șanse de scăpare. M-am îmbarcat cu nazuri pentru cursul de avansați din vară. Vară pe care n-o credeam atât de pandemică încât să ne izoleze cursul online. Dar așa a fost. Totul părea să conspire împotriva noastră. Căldura din casele noastre, absența efectivă a Sibiului, faptul că nu mă văzusem niciodată în carne și oase nici cu cursanții, nici cu colegii instructori, stresul generalizat.

Aveam dinainte câteva ecrane vii cărora trebuia să le spun mai întâi foarte pe scurt despre ce aveam de făcut împreună. Am epuizat chestiunea homerică într-o jumătate de oră. Lumea se zbate cu asta de vreo două mii cinci sute de ani. Ecranele erau, în mod surprinzător, tot mai vii. Urma să le explic cum se scandează hexametrul dactilic. Și nu-mi dădeam nici o șansă să termin în cele trei ore pe care le mai aveam la dispoziție în prima zi. Stupoare absolută. În douăzeci de minute ecranele cântau fără mari ezitări:

ὣς ὁ μὲν ἔνθα κατεῦδε πολύτλας δῖος Ὀδυσσεὺς…

Ecranele nu citiseră în viața lor vreun vers homeric. Începuseră cu un an în urmă, la școala asta de greacă și de latină pentru tot natul de pretutindeni, cu alfabetul. Munciseră patru ore pe zi, cinci zile pe săptămână, patru săptămâni vara și apoi încă patruzeci de ore cu totul vreme de douăzeci de săptămâni iarna.

Mi-am dat seama repede că ecranele erau animate de oameni excelenți. Din toate părțile lumii. Oameni care voiau să învețe grecește din motive foarte variate (erau arheologi, istorici, teologi, filologi moderni, comparatiști). Pentru cineva obișnuit cu ritmurile de azi chiar și ale studenților clasiciști din România, așa ceva pare ireal. Am citit cu ei într-o săptămână mult mai mult Homer decât îmi propusesem. Bucuria pe care o dă vocația împlinită nu are egal. Oamenii aceștia foarte tineri, majoritatea zdrobitoare studenți sau doctoranzi eminenți, unii la mari universități (Heidelberg, Chicago, UCL), dar și localnici de excepție au entuziasmul pe care mi-l aduc aminte din proprie experiență. Uitaserăm cu toții de utilitarismul îngust, de veșnica întrebare, ciorbă reîncălzită a cretinismului universal, „la ce folosește...?”, asistam cu toții uimiți la spectacolul oferit de cea mai importantă hologramă a culturii europene. Cu toții ne-am reîntâlnit la cursul lung din iarnă care stă se termine. Am cetit Cântul VI din Iliada și Critias de Platon. Și grupul s-a lărgit binișor. Cu lectori universitari de la ASE și postdoctoranzi filozofi de la Dublin și alții. V-ați întrebat vreodată cum e să citești cu un broker la o mare instituție financiară din Singapore pasajul fabulos al fugii lui Hector spre casă, cu scutul mare pe spate bătându-i pulpele și cerbicea?

M-am hotărât să scriu despre experiența aceasta extraordinară nu din calcul, ci din entuziasm. În sfârșit, după atâtea încercări, o inițiativă privată din România ajunge să capitalizeze încredere, calitate și bucurie la nivel internațional. Inițiativa este a Antoanetei Sabău, clasicistă, și a lui Florin Călian, filozof și clasicist, care au avut în facultate ocazia să fie studenții profesorului-titan Dan Slușanschi. Și care au călătorit apoi pentru studii în mari universități din lume (CEU, Trinity College Dublin, Universitatea din Toronto etc.). S-au întors după ani de zile și s-au stabilit la Sibiu, unde au găsit posturi la Centrul de Cercetare Ecumenică, institut afiliat Universității din Sibiu, dar beneficiind de finanțare din fonduri private și de activitatea neobosită și vizionară a domnului profesor Stefan Tobler.

Scopul inițial al Antoanetei era acela de a oferi doritorilor de oriunde ocazia de a învăța latină și greacă fără să mai treacă prin teribile formalități și hățișuri: simplu, direct, pragmatic. Așa s-a lansat prima ediție a unei Școlii „Dan Slușanschi” de Limbi Clasice și Orientale. Succesul acesteia – participase in vivo o grupă foarte variată de cursanți internaționali la Sibiu - a determinat-o pe profesoara de clasice să lărgească oferta. Cu timpul, școala a început să numere tot mai mulți doritori. Pandemia s-a dovedit un excepțional prilej de lansare a școlii online, fapt care a adus cu sine unele frustări, de bună seamă, dar i-a scutit pe organizatori cel puțin de complicațiile cu cazarea participanților. Școala a crescut față de ediția precedentă și și-a lansat activitatea pe module. Astfel, la greacă au fost patru grupe (începători absoluți, intermediari 1, intermediari 2 și avansați), la latină două grupe (începători și intermediari 1) și o grupă de slavonă, limbă de care cei care se pasionează de cultura română veche și de culturile din răsăritul Europei au absolută nevoie, dar care nu se mai predă nicăieri în România la un nivel acceptabil. La cursurile de vară s-au înscris 62 de participanți, un număr surprinzător. Și mai surprinzător este că participanții sunt din Germania, Danemarca, Marea Britanie, Franța, Portugalia, Olanda, Belarus, Ungaria, Serbia, România, Statele Unite, Singapore, India și Australia. În toamnă au fost mai mulți. Nu în puține situații armonizarea programului pentru oameni de pe atâtea meridiane e dificilă, dar cursanții acceptă, uneori, și ore mai puțin verosimile pentru studierea acestor limbi. Organizatorii se dau peste cap pur și simplu ca programul să fie acceptabil pentru toată lumea. Dar au existat și cazuri, e drept foarte puține, când unii cursanți din extreme geografice nu au putut participa. Aceștia si-au amânat prezența la cursuri pentru ediții viitoare (știu un universitar din Chile care se află în această situație).

De regulă, peste 70% dintre cursanți revin pentru modulele superioare. Pentru cursurile de avansați, care constau în lectură de texte fundamentale, - mereu altele de la o ediție la alta -, lectură însoțită de analize dintre cele mai complexe, începând de la morfologie și sfârșind cu stilistică și retorică, cifra de revenire e 100%, la care se adaugă și cursanți noi. 

Entuziasmul și calitatea participanților cheamă entuziasmul organizatorilor, care înțeleg să-și rafineze oferta și să o lărgească. La cursul lung din iarna aceasta s-a adăugat limbilor predate și ebraica biblică. Numărul participanților a crescut în mod așteptat.

Pentru ediția din vara 2021 va fi introdus, pe lângă cele de slavonă, greacă, latină și ebraică, un curs nou. Un curs cum România nu a avut niciodată. Zilnic, vreme de o lună, cu două ore pe zi online și alte trei de studiu individual, participanții vor învăța limba coptă, limba creștinismului egiptean, ultima fază a limbii egiptene clasice. E foarte probabil ca aceasta să reprezinte o mare atracție în general, pentru că asemenea cursuri sunt foarte rare în spațiul academic mondial.

Cum se explică, totuși, succesul internațional al acestei școli? Cred că primul argument este acela că, în lumea academică, tradiția școlilor de vară pentru limbi vechi, grele și exotice este foarte limitată și foarte exclusivistă. Se găsesc asemenea cursuri de vară la universități de top, mai ales din spațiul anglo-saxon, dar foarte puține. Al doilea argument este că Școala „Dan Slusanschi” de la Sibiu începe să devină un centru de predare simultană, pe module, a mai multor limbi vechi. E foarte puțin probabil ca o universitate occidentală să ofere cursuri pe limbi atât de variate: dacă există, școlile de vară ale respectivelor universități funcționează ca un fel de captatio benevolentiae pentru cei interesași de cursurile regulate ale respectivelor instituții. Ceea ce nu e deocamdată cazul Școlii de la Sibiu, care are mai degrabă o agendă deschisă. Al treilea argument este cel al costului standard foarte scăzut al cursurilor de la Sibiu față de cele din marile universități amintite. Și, în fine, argumentul cel mai important: cursurile de la Sibiu sunt susținute de instructori cu vastă experiență și validare occidentală. Apoi instructorii nu sunt numai români, dar din rândul acestora din urmă e vorba de nume grele ale domeniilor lor: Cristian Gașpar, carismatic profesor la CEU Viena de greacă și latină, Alin Suciu, probabil cel mai capabil coptolog din generația lui din lume, docent la Universitatea din Helsinki și cercetător la Academia de Științe din Göttingen sau Alexandru Mihăilă, cu studii la Erlangen în Germania, cel mai sofisticat specialist pe studii biblice din România. Întâlnirea cu oricare dintre ei este o „o ofertă de destin”.

Nu credeam să zic asta vreodată, dar la Sibiu am înțeles, după atâta vreme, de ce anticilor li se părea că școala e o formă superioară de joc, o sărbătoare a sufletului.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp