Foto: Raul Ștef/ Inquam Photos
La 18 ani, călătorind spre Franța unde eram student, am fost dat jos din tren de către vameșii austrieci, noaptea, în câmp. Fără motiv anume. Am înțeles doar „Rumänien, nicht”.
Am cunoscut mai apoi și alte forme de discriminare, mai brute sau mai subtile. Am trecut succesiv prin condiția moldoveanului la Cluj, a slăbănogului printre musculoși, a intelectualului printre tăietori de lemne, până la celebra dar nu mai puțin adevărata „La voi, in România, aveți curent electric?” În Franța, m-am impregnat de valori precum diversitatea culturală sau echitatea de șanse. Tot acolo am protestat în stradă alături de prieteni de toate culorile împotriva Frontului Național și am simțit pe pielea mea gazele lacrimogene de la reprimarea acestor manifestații. O altă formă de discriminare...
Însă adevăratele discriminări pe care le-am observat, în afara unor fanatisme religioase sporadice, nu au fost legate de culoare sau etnie. Or fi existând și nu le-am întâlnit eu. Adevăratele discriminări, cu conotații de superioritate si ură carnală, deseori disimulate, dar și periculoase, sunt cele împotriva sărăciei, orientării sexuale, sau chiar pur și simplu a originii geografice. „Dacă fiul meu devine homosexual, îl omor”. „Dacă fiica mea se mărită cu un amărăștean din Moldova, o reneg”.
Există și celelalte, mai mici și nevinovate, dar în jurul cărora se face tămbălău mult mai mare. „Uite, chelul ăla...”, „Băi, crețule...”, „ochelaristul ăla...”, „un țăran…”. Ca să nu mai vorbim de discriminarea pe nume și prenume, cea mai uzitată. Plângeam cu năduf în copilărie atunci când vecinul preot mă striga peste gard „ce faci, băi Ceață?”. Am înțeles târziu afecțiunea din spatele acestei adresări și totala lipsă de jignire. Dar tot cu năduf mă uitam mai apoi la profesorul care mă scotea la tablă și mă numea „Ne-gură, n-ai gură, bă, nu știi nimic!”. Într-o zi mi-a venit inima la loc când mi s-a spus „Neg-ură, tu negi ura, ești tolerant”. Am fost de-a lungul timpului fericitul posesor al unui număr impresionant de porecle (China, Chinez, Thailanda, Thay, Japonezu’) – toate discriminatorii, nu-i așa? Cam astfel aveam eu ochii. Și nici nu mai știu de câte ori interlocutorul telefonic nu îmi înțelegea bine numele și mă lua cu „uitați cum stă situația, domnule Negru”. Ei, totul până aici... asta cu „domnul Negru” a depășit orice limită.
Între prieteni, toate acestea se mai iartă, însă în societate nu dă bine, nu e „political correctness”.
Specialiștii afirmă și demonstrează că orice cuvânt are un potențial jignitor și că nu trebuie folosite cuvinte care, într-o anumită conjunctură, devin ofensatoare. S-a vehiculat mult zilele acestea cum că libertatea de gândire și libertatea de exprimare ar trebui sa înceteze atunci când devin ofensatoare. Un cuvânt dintr-o limbă poate deveni cu totul altceva, posibil jignitor, în altă limbă, eventual asemănătoare fonetic (ca de exemplu, „negru”/ „negro”/ „niger”). Și s-a tot afirmat, pe bună dreptate, că atunci când alegem un cuvânt ar trebui să fim în cunoștință de cauză de faptul că utilizarea lui poate genera situații incomode.
Însă noi folosim cuvintele în context și nu putem ține cont de toate conjuncturile posibile. Autocenzura este utilă până la momentul la care ea afectează calitatea gândului în sine (exprimat sau nu). Bunăvoința gândului nu poate îngrădi libertatea gândului. Este evident că trebuie evitat limbajul trivial, dar de aici până la înfrânarea cuvintelor, cu teama permanentă de sensurile deformate pe care acestea le capătă în alte limbi, e cale lungă. Libertatea gândirii și a exprimării nu ar trebui îngrădite de potențialul interpretării, iar dacă insinuarea nu este evidentă sau măcar disimulată, ea nu poate fi dedusă a priori.
În situația mult comentată recent, eu nu am perceput nici intenție, nici disimulare în formularea „Du-te la ăla de pe bancă, la ăla negru”. Nu a strigat nimeni „Băi, negrule!”
Era acela un negru printre albi, cum e în Bronx un alb printre negri, cum e un moldovean la Cluj sau un oltean la Chișinău. Sunt de acord că se putea găsi o altă exprimare: „Du-te la ăla de pe bancă, cu geacă neagră”. Erau mulți cu geci negre, nu se putea identifica individual nimeni. Atunci ce proces de intenție sau de conștiință se poate inventa aici? Înseamnă oare că s-a terminat cu bancurile cu blonde sau cu olteni? Și ce devine Radio Erevan?
În studenție, povestind unor persoane „politiquement correctes” despre prietena mea de la acea vreme, de origine nigeriană, am zis că e „noire”. Am fost asaltat de un val de acuze de rasism pe care, în naivitatea mea, nu l-am înțeles defel. Era prietena mea, țineam la ea, țineam la diferențele dintre noi, cum să-mi treacă prin cap să o jignesc? Mi-am corectat exprimarea și am numit-o „de couleur”. Alt val de acuze. În disperare de cauză, am răbufnit „Și cum vreți să o numesc? Melanodermă?” Nu, nu aveam voie să o numesc în niciun fel. Nu există rase, nu există particularități, nu există diferențe ce necesită evidențiere. Toți suntem la fel – situație care m-a întors direct la Mircea Sântimbreanu „…Colega mea este foarte deosebită de mine. Ea are nasul, gura, părul, ochii potriviți. Din punct de vedere sufletesc ea este o fată foarte potrivită... ”.
Sensibilitatea antirasistă a devenit discriminare pozitivă, iar „political correctness” ascunde de multe ori raportarea unor „fake-discriminations”. În definitiv, persoana desemnată atât de jignitor cu „negrul ăla” comisese o abatere, era recalcitrantă și trebuia sancționată. Abaterea a trecut însă pe planul al doilea, odată ce numitul „negru” a început să țipe că a fost numit „negru”.
Și mi se pare cel puțin interesant faptul că, printre cei mai vehemenți în această chestiune s-a arătat președintele Erdogan, gardian absolut al libertăților și opozant ferm împotriva abuzurilor. În urmă cu ceva ani, SUA a avut „primul președinte de culoare din istorie”. Știrea a fost mult mediatizată și nu s-a sesizat nimeni pentru discriminare. Până la urmă, a fost Obama „negru” sau nu a fost? Și în Franța, s-a mediatizat „prima femeie de culoare la ministerul justiției” sau „prima româncă la ministerul sportului”. Fără discriminare, evident.
Însă discriminare este peste tot. În „The good, the bad and the ugly”, ca și în „Le grand blond avec une chaussure noire”… Mai aproape de noi, „Chelu’”, „Micutzu’ , „Bibanu’”, sunt tot atâtea forme de discriminare. Însă cel mai discriminat român din generația mea rămâne „Pistruiatul”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Political correctnes nu e altceva decît arta de a apuca rahatul de partea curată. Semn clar că omenirea se tâmpeşte pe zi ce trece
Vlajganul ala de 2m s-a comportat ca o tata, si-a ous mainile in sold si a starnit o furtuna intr-un pahar cu apa ...