Aproape de fiecare dată când public un articol sau interviu, indiferent de temă, sunt unii care simt nevoia să facă trimitere, nu cu cele mai măgulitoare cuvinte, la originile mele etnice. Moderatorii își justifica salariul înlăturând mizeria verbală și urările de a petrece o vacanță permanentă la Bug cu tot cu a mea familie, însă de multe ori o fac cu ceva întârziere astfel încât apuc să văd „drăgălășeniile” ce-mi sunt adresate. Ultimul caz este interviul pe care l-am avut la GSP pe tema rasismului din stadioane.

Am cunoscut-o pe Renata Mihaly la un festival de modă. Venise acolo în calitate de tânăr designer, pentru a-și prezenta colecția la care muncise în ultimele luni. Mi-a atras atenția faptul că printre ținutele vestimentare pe care le pregătea pentru podium erau și eșarfe cu bănuți. Știam despre Renata că e de etnie romă, dar n-am bănuit niciodată cât de mult face acea tânără de numai 23 pentru comunitatea de romi din Baia Mare, locul ei de baștină.

„În liceu am mers patru ani fără pachețel la școală și de multe ori, la ora de matematică, nu mă mai puteam concentra efectiv. Eu îmi doream foarte mult să fiu atentă și să înțeleg, dar nu mă mai puteam concentra. Nu reușești. Când îți este foame, chiar îți este foame și chiar trebuie să mănânci”. (Foto: Daria Drăgușin, Proiectul Merito)

Dacă acum 20 de ani colegi, prieteni îmi « demonstrau » inferioritatea femeilor prin date (câte femei oameni de știință au fost de-a lungul timpului, câte femei sunt în politică etc.) acum discursul s-a schimbat și cam aceiași bărbați au adoptat discursul discriminării pozitive (se simt dați la o parte pe considerente de reprezentare nu pe competență). (Foto: Getty Images)

„Din păcate, Alexandru Cumpănașu nu este singurul bărbat din România care consideră că o femeie este definită de relațiile sexuale pe care le avut și că acestea o invalidează ca profesionistă”, spune Andreea Rusu, director executiv Centrul FILIA. (Foto: Instagram Alex Cumpănașu)

La 18 ani, călătorind spre Franța unde eram student, am fost dat jos din tren de către vameșii austrieci, noaptea, în câmp. Fără motiv anume. Am înțeles doar „Rumänien, nicht”. (Foto: Raul Ștef/ Inquam Photos)

Sunt bucuroasă când ne intersectăm pe străzile din Copenhaga – ei au bicicletele pline de saci cu sticle goale pe care urmează să le ducă la aparat de unde primesc maximum câteva sute de coroane care apoi iau ruta România prin Western Union. Mă întreabă: „Ești bine, sora mea, ai de muncă, nu te-am mai văzut la social?” (Foto: Inquam Photos/ Melinda Nagy)

Mădălina Vlase este acum unul dintre judecătorii selectați temporar să lucreze pentru divizia română la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul în Strasbourg, Franța. Este persoana prin mâinile căreia trec acum cereri prin care cetățenii reclamă statul român inclusiv pentru discriminare pe criterii etnice, rasiale, sociale. Și fosta elevă care a trăit ani de zile sub “stigmatul Ferentari”, cel mai sărac cartier al Bucureștiului.

Fac parte dintr-o grupă (de vârstă) vulnerabilă faţă de „noul coronavirus”, drept care trebuie să respect regulile emise de stat pentru a mă proteja: Ies cât mai rar din casă şi numai în intervalul orar permis, echipată cu mască şi mănuşi şi cu declaraţia pe proprie răspundere „la purtător”. (Foto: Inquam Photos/Virgil Simonescu)

Societatea românească nu s-a modernizat niciodată îndeajuns și pentru că nu a știut și nu a vrut să fie o societate incluzivă. Pentru că și atunci când școala a promovat o educație a incluziunii, mentalitățile, discursurile și practicile de zi cu zi pun mereu în față excluziunea.