INTERVIU. „Am văzut moartea cu ochii și atunci am înțeles că nu mai am timp”. Mădălina Uceanu, despre frică, antreprenoriat și lecția neașteptată a trupei Barbarossa

Mădălina Uceanu este unul dintre cei mai renumiți profesioniști din domeniul Resurselor Umane. Are 51 de ani, este mama Anei și copilul Anei (Dociu), doamna profesoară zisă și acum „diriga”. Lucrează în HR din 1994. În 2009 a lansat Portalhr.ro, iar în primăvara lui 2010 a demarat activitatea pe cont propriu, oferind servicii de recrutare pentru manageri și consiliere în carieră sub numele de Career Advisor. A predat 6 ani la Bucharest School of Management cursul de Managementul Resurselor Umane și oferă servicii de Career & Executive Coaching de 20 ani. Dacă o întrebi cine este, îți răspunde simplu: un om care a avut noroc în viață. 

Cum ai ajuns să lucrezi în recrutare?

Primul job pe care l-am avut în HR a fost în anul 1994, fără să știu absolut nimic despre acest domeniu. Norocul meu, și la vremea respectivă, a fost mama, care m-a trimis, prin cineva, să mă angajez. Se întâmpla în anul 2 de facultate, când eram studentă la ASE. Am nimerit, așadar, în domeniul recrutării, unde făceam de toate. Pentru că terminasem liceul economic, știam să dactilografiez și vorbeam bine și limba engleză, m-au angajat rapid… pe un post temporar de recepționistă. M-au văzut că mă mișc repede și le-a plăcut de mine. Apoi am început facultatea și am continuat cu ei.

După un an am dat examen de specializare în HR și am devenit consultant și am început să lucrez efectiv în recrutare. A fost foarte interesant și intens în prima perioadă, aveam și câte 100 de interviuri pe lună. Am trecut cu greu de sindromul de impostorului pe care l-am simțit din plin la un an după angajare, pe când aveam 19 sau 20 de ani. Nu știam, îmi era frică să intervievez oameni mai în vârstă decât mine, oameni de-o seamă cu tata, … dar m-am mobilizat, am mai și ghicit, am mai și greșit, și până la urmă, mi-a ieșit.

„Excelența a fost singura alegere”

Am trecut peste partea în care credeam că sunt incapabilă sau incompetentă, deși nu a fost ușor la început. Eu sunt fată de profesori și cred că la noi acasă excelența a fost singura alegere. „Nouă nu-i bun, zece trebuie să fie! De ce de la zece, sari la nouă? Ne faci de râs, mamă, că eu sunt profesoară, mă cunoaște lumea.” Așa îmi spuneau ai mei. Știam cum să te faci plăcut printre oameni, am învățat de mică să interacționez cu oamenii, încă de când mă lua mama cu ea la ore. Am crescut prin cancelarie și printre o mulțime de elevi cu care mama se înțelegea foarte bine. Mama m-a învățat cum să te porți cu lumea, ce să zici, când să vorbești, când să nu vorbești. Am primit abilitățile astea de la ea și nu mi se părea, la momentul respectiv, că îmi vor folosi la ceva vreodată.

„Am trecut peste momentele grele pur și simplu, intrând în ele”

Când am început să lucrez în vânzări mi-a fost foarte greu. Nu credeam că o să reușesc, îmi amintesc și acum că, la început, la evenimente, stăteam mai degrabă într-un colț. M-am folosit mult de recomandări, la început, recunosc. Faptul că aveam deja niște conexiuni și știam oameni pe care i-am văzut la interviuri de-a lungul anilor, cu care am creat niște relații, m-a ajutat.

Am mai avut niște handicapuri în timp peste care am trecut pur și simplu intrând în ele. Mi se părea că nu o să pot susține niciodată o sesiune de training, de exemplu, în fața multor oameni. Îmi spuneam: mi-e frică să fiu în fața unei săli, dar dacă privesc dintr-o altă perspectivă, una de învățare, nu va fi presiune pe mine, va fi ca la un curs la care asist. În timp, am tot exersat asta, privind din aceeași perspectivă, și așa mi-a trecut tracul de stat în fața unei audiențe.

Cum ai luat decizia de a fi pe cont propriu? De a-ți înființa propriul business?

Lucram de 15 ani în compania respectivă, având un rol de management. Nu existau perspective de promovare, de a deveni partener în firmă, plus că-mi doream altceva, căutam o altă motivație. Și peste toate astea a intervenit faptul că fiica mea a avut o problemă de sănătate. Se întâmpla în 2009, când ea avea șase ani și a fost destul de grav. Am fost în spital cu ea vreo șase luni și pot spune că am văzut moartea cu ochii. Atunci m-am montat extraordinar de tare. Mi-am spus: „Nu știu cum, dar trebuie să o rezolvăm”. Acela a fost pentru mine un wake-up call. Am avut o senzație acută că nu mai am timp în față, că trebuie să fac ceva atunci, fix atunci.

„Normal că mi-e frică. Mi-e frică dimineața, la prânz și seara. Dar asta nu mă oprește”

Atunci mi-a venit ideea de a construi portalul de HR, în 2009, în paralel cu celălalt job. Inițial am vrut să fie un portal de joburi pentru românii care se întorc acasă. Apoi am zis să schimb puțin, fiindcă eram în criză, și să fac ceva ce poate servi ca un portal de resurse umane, nu exista la acel moment ceva similar pe piața din România. Imediat după ce am lansat portalul de HR, mi-am făcut și blog. Apoi mi-am deschis conturi pe toate rețelele sociale, care abia se formau. Am intrat în zona de online, am început să scriu, am început să merg și la evenimente, la conferințe, am început să ies în față cu prezentări, ca speaker la evenimente pe subiecte legate de HR. Poate că, fără să îmi dau seama, mi-am făcut o campanie de PR super mișto. M-am lăsat dusă de val încercând să învăț online.

De ce ți-a fost cel mai frică în ceea ce privește cariera ta?

Că nu o să-mi iasă. Și că o să mă fac de râs în fața celorlalți, care văd că nu-mi iese. Într-un fel ciudat, asta a fost și o presiune, dar și un ajutor. Cu ceva timp înainte de a pleca de la compania în care am făcut primii pași în HR (lucram deja part-time acolo), începusem niște discuții despre coaching cu un client potențial nou. În ziua în care eu mi-am dat demisia, acest client m-a sunat și mi-a propus un contract cu venit fix până la finalul anului. Am acceptat, era un prim pas important. Cumva din semne de genul ăsta, dacă vrei, mi-am luat mereu energie. Mă bazam pe ideea că, dacă e criză și eu reușesc să supraviețuiesc în criză, înseamnă că o să-mi iasă și când nu va mai fi criză.

Ce a fost mai greu când ai făcut schimbarea în cariera: despărțirea de oamenii care te-au format sau perspectiva necunoscutului pe care-l aveai înainte?

A fost mai grea perspectiva necunoscutului. Din punct de vedere al formării am fost recunoscătoare pentru ce am învățat acolo (n.r. compania unde m-am format). În toți anii în care am fost acolo, am dat ceva înapoi. Aveam niște rezultate care au recompensat investiția în mine. Am stat alături de ei 16 ani. Teama de schimbare. Asta a fost. N-a fost ceva mai mult decât teama de schimbare.

Cum definești această etapă în care te afli acum? Este despre curaj, claritate sau pur și simplu despre a privi altfel viața?

În primul rând, nu pot să împart lucrurile în prima etapă a vieții și următoarea. Nu are nicio legătură cu vârsta. E ceva din energia omului, din felul în care se uită la lucruri, din optimism, din perspectiva față de viață, care face ca unii oameni de 40 de ani să pară, de fapt, de 25. Nu contează vârsta din buletin.

Când am început drumul pe cont propriu, aveam senzația că dacă întind mâna, orice e posibil. Asta a și ajutat în prima etapă, faptul că aveam exuberanță și entuziasm din plin. Am păstrat senzația aceea de atunci și mai târziu, în antreprenoriat, mentalitatea că orice e posibil și ține de mine ca să se întâmple. M-au întrebat mulți prieteni dacă nu mi-e frică, la început, în 2010. Normal că mi-era frică, mi-era frică dimineața, la prânz și seara. Dar cumva am reușit să o înghit, încă o gestionez, o iau cu mine de mână, și merg mai departe, n-am ce face.

„Nu trebuie să am răspunsul. E bună căutarea, sunt bune drumurile”

Sunt din ce în ce mai aliniată cu mine. Am ajuns aici și datorită deciziilor profesionale, dar și datorită unei căutări de sine pe care am avut-o dintotdeauna, dintr-o nevoie de a înțelege ce ne face pe noi fericiți.

Și ce crezi că ne face fericiți?

Nu știu dacă am găsit rețeta de fericirii. Dar am găsit rețeta de mulțumire, cred. Am citit cu ani mulți în urmă o carte care mi-a plăcut foarte mult, „The How of Happiness” (de Sonja Lyubomirsky), în care fericirea era determinată în proporție de 50% de chimie, a organismului, a corpului. Serotonină, vitamina D etc., 10% de circumstanțe exterioare și 40% de atitudine, de poveștile pe care ni le spunem despre ceea ce ni se întâmplă. Așa cred și eu. Mare parte din fericire o reprezintă felul în care ne uităm noi la lucruri.

Cred că fericirea e un demers personal. A sta cu tine, a te cunoaște și a înțelege cine ești este foarte important. Fericirea este ca o ceapă cu foarte multe foi pe care le tot desfaci toată viața. Fericirea e o căutare continuă și faptul că am această căutare e un lucru bun și care mă ajută constant. Nu trebuie să am răspunsul. E bună căutarea, sunt bune drumurile.

Dacă ai putea să dai timpul înapoi ai face ceva diferit?

Nu. În timp m-am împăcat cu toate și am înțeles de ce s-au întâmplat așa. Viața e rotundă, cum spune mama. După un timp, au avut sens toate lucrurile care nu au avut sens la timpul lor. Sau poate le-am dat eu un sens. Și mai e un lucru, cred că oamenii care sunt competitivi, care sunt învățați să demonstreze că sunt buni, nu schimbă perspectiva decât după ce li se întâmplă niște lucruri mai puțin plăcute. Pentru că dacă sunt simple, ei le rezolvă. Dacă sunt mai complicate, trebuie să se oprească, să se uite cu atenție în oglindă și apoi să se gândească la rezolvare.

Cum ai ajuns să faci parte din formația Barbarossa? A fost în mod deliberat o schimbare pe care voiai să o faci sau un context anume, o coincidență?

Nu mi-am propus neapărat, dar cred că a avut sens să se întâmple într-un anumit moment al vieții mele. Eram în Barcelona când am văzut pentru prima dată un festival de samba pe stradă, pe malul mării. Mi-a plăcut foarte mult, mi se părea fascinant. Ulterior, tot întâmplător, i-am văzut pe cei de la Barbarossa la Brașov, în Piața Sfatului, în 2019.

Apoi a venit pandemia și, ca noi toți, de altfel, atunci m-am gândit mult, mai ales la care să fie sensul acestei opriri. Stopul forțat. De ce ni se întâmplă asta și tuturor, și la acest nivel? Experiența din pandemie m-a învățat că echilibrul emoțional e o treabă la care trebuie să lucrezi așa cum te speli pe dinți. În pandemie mi s-a părut că s-a văzut cine era echilibrat și cine nu. Am înțeles că, dacă vreau să-mi fie bine, aș face bine ca tot ce am făcut în perioada asta, toate lucrurile care mi-au oferit echilibru, să nu le fac reactiv, ci proactiv, profilactic, dacă vrei. Până atunci făceam lucrurile care îmi ofereau bucurie, doar când îmi era rău. Azi am înțeles că e nevoie mereu. Cam așa am ales Barbarossa în 2020, când i-am abordat prima dată pe Facebook. Și m-au chemat la ei la repetiții. N-am reușit atunci, dar am reușit un an mai târziu. De atunci mă duc săptămânal.

De ce o fac? Pentru că știu cum mă simt când plec de acolo. Plec cântând, înțelegi? Sloganul lor, „We make people happy” chiar așa e, funcționează. E un fel de chemare a străbunilor, dacă vrei, un fel de bătut la ușă: E cineva acasă? Dacă e… trăiește.

După un an de mers la repetiții, m-au chemat cu ei în stradă, aveau un concert pe Calea Victoriei. Mi-au zis că e așa, ca o repetiție, dar pe stradă. Că nu e mare lucru. Așa m-au convins. De atunci am rămas și am făcut multe „repetiții” pe stradă, inclusiv anul acesta la FITS (Festivalul Internațional de Teatru din Sibiu). Este un proces de dezvoltare personală intens, mă provoacă și fizic, și psihic. M-a ajutat să-mi înving frica de penibil, pe care am avut-o mereu.

„Poate una dintre cele mai valoroase lecții personale pentru mine este Barbarossa”

„Cel mai mult și mai mult apreciez la un om dăruirea cu care face un lucru, și tot așa de important mi se pare să găsești să faci un lucru la care tot ce ține de interiorul tău știe că ești unde trebuie să fii. Cred că asta mă definește cel mai bine, văd unde se potrivește cineva, poate la un anumit instrument sau poate la altul, dacă ajuta trupa la acel instrument sau dacă dorința lui e împotriva putinței, și atunci am sarcina să îl sau o ghidez spre ceva ce ar ajuta trupa, în loc să o înfrâneze, ceva ce el sau ea în momentul în care descoperă rolul, impactul și beneficiile aduse trupei, se îndrăgostește de el și face acel lucru cu cea mai mare dăruire, iar asta, după cum spuneam, asta apreciez eu cel mai mult și mai mult la un om. Și asta am văzut și la Mădălina Uceanu." (Felix Moldovan, fondator Barbarossa Samba Group).

Care este ritmul Mădălinei Uceanu?

Unul foarte alert și pe care mă străduiesc de niște ani de zile să-l potolesc. O parte din bucata asta alertă a ținut de o fugă. De mine, de situații pe care poate le duceam cu greu la un moment dat și, alergând, e mai simplu. Le duci, nu te mai gândești așa de mult. Mie îmi place să fac. Curiozitatea asta m-a și dus în față până acum, să văd, să fac, mi se pare că sunt multe de gustat din viața asta. Și eu vreau să le gust și să mai descopăr.

Dacă ai putea face o recomandare cuiva care vrea să facă o schimbare majoră în viață, ce i-ai spune?

Mereu mi-am dorit să fie lumea mai fericită în jurul meu, știi? Întotdeauna m-am uitat la partea asta profesională din perspectiva asta. Cum poate cineva să se alinieze mai bine cu el, schimbându-și cariera sau schimbându-și job-ul, să nu alerge după cai verzi pe pereți, să fie realist în ce caută, în așa fel încât chiar să aibă un impact pozitiv în viața lui?

Avem o evoluție emoțională și o maturitate emoțională pe care le ignorăm. Trebuie să ținem cont și să ne întrebăm dacă facem o schimbare pentru că e la modă să o facem, sau dacă trebuie neapărat să o facem, precum și de ce ne trebuie neapărat schimbarea. Dacă o facem pentru motivele greșite, nu o să fie bine. I-aș spune că cântărească bine și să înțeleagă care sunt motivele care cer schimbarea asta majoră.

Lumea spune despre mine că sunt prea sobră, idealistă, obsedată de muncă și prieten de drum lung. Ce spun eu despre mine acum este că am trecut de etapa în care m-am străduit din greu să îmi fiu cel mai mare dușman. Singurul lucru pe care îl știu cu siguranță este că sunt într-o călătorie în care descopăr în permanență, în jur și în mine, noutăți, iar mirajul acestor descoperiri îmi face bine. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp