Foto - Inquam Photos/ Octav Ganea
Când eram mic, am fost undeva, în Harghita sau în Covasna, iar femeia de la magazinul de pâine nu a vrut să ne servească, pentru că am cerut în limba română. Sună familiar? Cu toții am auzit povestea asta și am crezut-o. Și ni s-a părut revoltătoare. Pe unii dintre noi ne-a făcut să ne simțim umiliți, auzi frate, ce am ajuns să pățim, în țara noastră!. Iar unii dintre noi, am asimilat-o atât de profund, încât am ajuns să o relatăm la persoana I, ca pe o experiență proprie.
În realitate, povestea asta este bineînțeles o legendă. Desigur, ca orice legendă, are probabil și un sâmbure de adevăr. E posibil să se fi întâmplat în realitate, chiar de câteva ori, această situație. Însă, similitudinea detaliilor și copleșitoarea frecvență a apariției ei, decredibilizează corespunzător întreaga legendă. Toți știm pe cineva care se jură că i s-a întâmplat lui, exact așa. Cumva, parcă toți cei care au ajuns vreodată în ungurime au pățit-o, iar coincidența e că tuturor li s-a întâmplat în magazinul de pâine.
Niciunul dintre povestitori nu a pățit asta atunci când s-a dus să-și cumpere țigări, shaorma sau biscuiți. Nu li s-a întâmplat această situație neplăcută, de a fi efectiv refuzați, nici la hotel, nici la restaurant, nici la gară. S-a întâmplat mereu și specific la magazinul de pâine. Ai zice că toți românii care tranzitau județele ungurești aveau o unică mare necesitate: pâinea.
Să nu vrei să vinzi pâine sau orice alt produs unui client, pe motive etnice, este o absurditate economică. Comerțul a existat cu mult înaintea împărțirii ideologice a oamenilor în popoare. E adevărat, mai sunt câțiva consumatori ofticoși care nu vor să cumpere de la magazinele altor naționalități. Însă vânzătorii vând oricui plătește, nu te întreabă ce neam ești, pentru că discriminarea etnică nu are niciun sens în comerț. Așadar, întreaga poveste cu refuzul disprețuitor al vânzătoarei unguroaice pare scornită sau oricum cusută cu ață albă.
Totuși, pentru a demonta complet această legendă, voi încerca și o demonstrație prin metoda reducerii la absurd. Să admitem că această acțiune chiar ți se întâmplă. Ai intrat într-un magazin de pâine din Odorheiu Secuiesc, te uiți la vânzătoare și îi spui în limba română: “Aș dori o pâine!”. Iar ea te ignoră. Ce faci?
Probabil insiști, repetând cererea, apoi, înțelegând că femeia nu pricepe, începi să faci instinctiv niște gesturi ilustrative, cum ar fi să indici produsul dorit cu mâna, apoi să arăți pe degete numărul de unități dorite. Nu mai contează în ce țară ești, tu vrei doar să iei pâine. Cât de greu poate fi să explici că vrei o pâine într-un magazin de pâine? Sunt atâtea alte mijloace neconvenționale de comunicare, atunci când limbajul verbal nu funcționează. Poți fi creativ, poti desena sau poți încerca o limbă internațională. Însă, oricum, nu te superi și pleci fără pâine.
Desigur, dacă ne străduim să deslușim mesajul subliminal anti-maghiar, indus de legendă, înțelegem că nici pentru achizițiile cele mai elementare, cum ar fi pâinea, ungurii cei dușmănoși nu vor să ne ajute, pe noi românii. Dacă suntem hateri, putem înțelege și că limba noastră latină îi calcă pe nervi pe nesuferiții etnici maghiari. Dar aceste sugestii sunt bineînțeles false. Iar această legendă se încadrează și ea în mitul popular, dar la fel de fals ca și legenda, al ungurilor cei urâcioși.
Personal, am o poveste mai interesantă decât legenda de mai sus, petrecută tot într-un magazin de pâine. La Arnhem, în Olanda, la magazinul de pâine din cartier, vindea un tânăr cu sindrom Down. Uneori înțelegea destul de bine ce doreau clienții și îi servea prompt. Alteori se bloca și părea pierdut. Atunci, clienții indulgenți, îi zâmbeau și repetau sacadat cererea, pentru ca el să înțeleagă. Alteori îl ajutau să încaseze, să calculeze restul sau să mânuiască pungile. De fapt, unii clienți îi făceau toată treaba. Iar astfel, tânărul cu sindrom Down era integrat în comunitate, avea job, deși, sincer vorbind, treaba i-o cam făceau clienții. Însă angajatul era îndrăgit, era eficient și nimeni nu îl păcălea la bani. N-am auzit de vreun client revoltat de faptul că vânzătorul nu înțelegea chiar toate cererile.
Prin locurile pe unde am călătorit prin lume, am comandat in zeci de limbi și dialecte pe care nu le cunoșteam. Am făcut deseori și puțină gimnastică, adică am gesticulat ridicol sau am imitat sunete de animale, ca să mă fac înțeles. Dar am reușit până la urmă să comunic ce vreau, iar vânzătorul a fost mereu bucuros să mă servească. Și cu experiența pe care o am, mi-e imposibil să cred că lucrurile au stat vreodată altfel, tocmai în magazinele de pâine din Covasna sau Harghita.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu mi s-a întâmplat să fiu refuzat sau ignorat de vânzători sau ospătari , chiar dacă vorbeau românește cu ceva dificultate .
Am auzit și eu de mai multe ori povestea cu pâinea și cu ”Nem tudom” , de câteva ori de la persoane care sigur au preluat-o și o prezentau ca pe o experiență proprie .
Nu este exclus să se întâmple și astfel de situații dar nu cred că pot fi puse întotdeauna pe seama unei atitudini șovine.
Poate fi vorba și de necunoașterea limbii române sau , pur și simplu , de nesimțire.
În 2007 am mâncat la o terasă de pe malul Lacului Roșu.
După ce a venit comanda am vrut să mai cer ceva . Patroana localului venise cu două potăi care s-au încăierat în mijlocul localului după care a adunat în jurul ei tot personalul și stăteau la palavre , fără să le mai pese de clienți .
M-am servit singur din vitrine cu sucuri , apă și snackuri pentru copil .
Ospătarul habar n-avea , atunci când a venit cu nota.
Ar fi meritat să nu-i spun.
Patroana era româncă . Și ospătarii.
si eu am patit aproximativ asta, dar nu era vorba despre paine ci despre cartofi.
Ma rugase bunica mea (D-zeu sa o ierte), la vremea respectiva eram agent de vanzari lentile si rame de ochelari, sa-i cumpar un sac de cartofi.
M-am oprit in fata unei curti care avea cartofi la sac (nu imi mai aduc aminte exact daca eram in CV sau HR), dar, in momentul in care am intrebat (in Romana) despre pretul unui sac de cartofi, am fost intampinat cu celebrul “nem to dom” (scuze, nu stiu scrie in Ungureste), drept urmare nu am putut cumpara acel sac de cartofi.
Nu sunt “nazist”, antisemit, rasist sau alte cuvinte asemenea, dar nu am inteles nici atunci, nici acum, acel comportament.
In ceea ce ma priveste, suntem fiinte umane cu totii, indiferent ca suntem ortodocsi, catolici, budhisti, musulmani, Romani, Unguri, Arabi, etc…… si ar trebui sa traim viata pe care ne-a dat-o Dzeu, Allah sau Buddha, etc, una singura dealtfel pe acest Pamant, incarcand sa lasam ceva bun in urma noastra.
Chiar nu-i la fel, îi litera aia ciudată cu liniuța peste A.
Că se pronunță practic identic? Sper să nu te deranjeze acest amănunt nesemnificativ.
Acum ai prilejul să ne povestești ce ai pățit de fapt… :D
Pot sa va povestesc doua situatii: intr-un magazin cand am ajuns la casa de marcat doamna a inceput sa vorbeasca in maghiara eu am rugat-o sa imi spuna in romana pentru ca nu inteleg, in acel moment doamna si-a cerut scuze a vorbit in romana si mi-a explicat ca nu a fost cu intentie doar ca asa sunt ei obisnuiti. A doua situatie a fost intr-o cantina doamba care m-a servit nu vorbea romana iar cand a vazut ca nici eu nu vorbesc maghiara a chemat o colega care vorbea romana sa ma serveasca. Parerea mea este ca aceste legende sunt lansate de politicieni care dupa cum stim au diferite interese.
Ce vreau sa spun cu contra-anecdota mea este ca lucruri se intampla in lumea asta, dar depinde de noi cum le folosim pentru a intelege mai bine lumea, sau pentru a ne hrani prejudecatile.
Vânzătoarele te-au ignorat pentru că nu puteau să se dezobișnuiască de "statut"!
În timpul comunismului vânzătoarea era "regina" cartierului, dacă aveai nevoie de ce vândea ea acolo, trebuia să te rogi de ea, ea îți făcea un "favor"!
A alege sa generalizezi exceptia, in loc sa-i accepti raritatea, este ceea ce eu as numi prejudecata.
In al doilea rand, poate scrisul meu e oribil din punct de vedere literar, dar inseamna asta ca argumentul meu e gresit?
Nu vreau sa intru în detalii ca și acum mă enervează când îmi aduc aminte cum am fost tratați în tabăra de personalul maghiar... si ce vorbeau despre noi în maghiara cezand ca nu înțelegem (aveam câțiva colegi din familii mixte care știau maghiară le era rușine sa ne spună ce se discută în jurul nostru... )
A treia oara nu mă duc de buna voie unde nu sunt bine primit ca om în primul rând și ca român în al doilea rând.
În altă ordine de idei am bătut lumea întreaga și am văzut și oameni buni și oameni mai puțin buni dar până una alta civilizația occidentală este cea mai toleranță și un model de urmat (nu e perfectă dar altceva mai bun nu prea e...)
Dacă istoria ar fii scrisă asa cum a fost multora le-ar fii rușine cu strămoși lor apropiați... recomand o excursie prin Prundul Bârgăului (mai sunt și alte locuri unde va puteți documenta despre cum e cu relațiile dintre cele două comunități)