Mă uitam la creioanele colorate puse lângă teancul de caiete cu coperți albastre și etichetate cu ”Radu Mircea, clasa a II-a C” și nu știam ce să aleg: pe cel portocaliu, ca să colorez fructele, pe cel maron pentru trunchi și ramuri sau pe cel galben cu care să umplu soarele căruia îi făcusem doar conturul; pe pagină erau titlul lecției, ”Caisul”, și un desen. La masa din mijlocul sufrageriei, pe scaunul de lângă mine stătea tata care mă privea fără așteptări.
A început să se zguduie camera. Apoi un vuiet cum nu mai auzisem până atunci, un uruit pe care nu-l înțelegeam și nu știam de unde vine. Mi-am întors capul și am văzut cum recamierul sălta și parcă venea spre noi.
”Ce se întâmplă?” o aud pe mama țipând din bucătărie.
”E cutremur. Stai liniștită, îi răspunde tata calm, a mai fost și în ´40”.
Apare în tocul ușii, îngrozită, cu ochii mari, strângând la piept canadiana mea pe care o smulsese reflex din cuierul aflat în hol. A fost ultima imagine din acea seară, din apartament. S-a făcut întuneric.
Mama mă trăgea după ea. Săream treptele și încercam să nu calc pe fâșul pe care nu apucasem să-l îmbrac, în care vârâsem doar o mână. Toți ieșiseră din apartamente și coborau scările în fugă, tropăind asurzitor, plesnind haotic pereții cu palmele, toate într-un urlet sinistru și continuu pe care ecoul îl amplifica. Toată lumea urla iar tata rămăsese în urmă, bezna îl înghițise.
Am ieșit afară, la întuneric.
Vecinii erau strânși în fața blocului respirând și vorbind toți odată. Mama mută, privind către ușă - nu mi-a dat drumul din mână decât când l-a văzut pe tata care a ieșit din bloc, cred, ultimul. Adusese cu el încălțăminte și haine groase pentru noi; știa că vom pleca imediat de acolo și că vom merge mult pe jos.
Eram pe Șoseaua Colentina într-un șir lung de oameni care își părăsiseră casele; o luase fiecare încotro vedea cu ochii doar să fie sub cerul gol. Să scape. Deasupra mea era luna, o lună mare, aproape de pământ cum nu mai văzusem niciodată, galben-portocalie. Mi-am adus aminte de soarele pe care nu apucasem să-l colorez.
”Unde mergem?” întreb
”La mămăița”
Asta însemna în apropiere de Gara de Nord, acolo locuia. Știam să ajung și singur - luam travaiul 4 care mă ducea direct sau 21 până la Obor unde schimbam cu 24 sau 27 care aveau cap de linie pe Bd. Duca. Acum nu era niciun mijloc de transport și nimeni nu aștepta în stații. Oamenii luaseră locul tramvaielor și mașinilor, toți mărșăluiau către oriunde pe mijlocul străzii, fără oprire.
Am făcut dreapta pe Ștefan cel Mare, pe lângă clădirea cea lungă, cu multe etaje, care începe la ACR și se termină pe colț la Lizeanu. Una dintre scări sta să cadă. Un bloc întreg era aplecat peste stradă iar noi toți treceam pe dedesubt. Sus la un etaj era spart un geam prin care atârna o perdea pe care vântul o umfla când și când. Părea că ne mângâie.
”Îmi e sete”, am spus, dar nu știu dacă simțeam sete sau îmi era gura uscată de la praf. Vizavi era o zonă de case, cu garduri din lemn - pe Calea Moșilor, atunci, nu era niciun bloc înalt.
”Vă rog dați-i copilului ăstuia o cană cu apă”, i-a zis mama unei femei dintr-o poartă. Apa era rece, cu gust dulceag, nu avea gustul celei de la robinet. Cana era albă și mai știu că în locul unde ar fi trebuit să fie toarta erau două cioturi.
”A venit ceasul de pe urmă…” a zis femeia bâțâind capul
Mama n-a zis nici da nici nu, a dat din umeri că poate fi și asta; apoi m-a luat de mână și a zis să ne grăbim - nu făcusem nici jumătate din distanță.
În Piața Victoriei am spus că nu mai pot. Mă dureau picioarele și eram obosit. Îmi era foame și somn. Îmi era frig. Tata m-a luat în brațe și m-a pus pe umeri. Avea 39 de ani. Ne-am făcut loc printre oameni care veneau în valuri și strigau unii la alții că în centru e prăpăd, că a căzut Scala, că blocul Dunărea e la pământ…
Am ajuns la mămăița care ieșise în stradă și ne aștepta. Pe mine m-a strâns la piept mai mult decât pe ei, aproape să mă sufoce. Mai știu că am întrebat-o dacă a fost cutremur și în ´40 și mi-a răspuns că da, unul mai mare ca ăsta…
Am adormit pe loc, acolo, în strada plină de praf, eu copil, în mijlocul unei tragedii mari cât tot Bucureștiul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mă întreb de ce comemorăm doar 4 martie 1977 și lăsăm deoparte cutremurele precedente... Am avea ce discuta până la sfârșitul lumii...
Din fericire, din 1987 până azi, am avut câteva cutremure majore, dar nici unul peste 6,5 pe Richter, energiile s-au consumat gradual și au amânat un cutremul major și catastrofal.