foto: Lucian Alecu / Shutterstock Editorial / Profimedia
N-am putut să mai zic nimic. Mi-am și propus de la început să nu scriu și bine am făcut. Rând pe rând, am trecut prin toate stările: șoc, furie, disperare și multe altele. Au scris alții cât pentru un roman întreg. Inclusiv ce mânca dimineața meșterul ce a creat coiful. Las totuși câteva impresii, că vrem, nu vrem, este un moment istoric, din care trebuie să învățăm multe.
Știrea furtului din Olanda a oripilat, pe bună dreptate, România. Valuri de acuze și vânători de vrăjitoare curg din toate părțile. Pe lângă reacțiile și criticile normale pentru această adevărată tragedie, din păcate, mai ales din partea unora care n-au nici în clin, nici în mânecă cu subiectul, și care, până mai ieri, alaltăieri Coțofenești, geți sau daci nu însemna nimic, au apărut tot felul de acuze, în general însoțite și de multe exprimări suburbane, teorii cât mai diverse, și bineînțeles fine explicații istorice ale puțin cunoscutei perioade getice de către specialiști, dar foarte cunoscute de către domniile lor. Pornind de la apartenența etnică a coifului de la Coțofenești, pe această cale, de la acești autodidacți, am aflat cu surprindere că nici profesorii, nici arheologii, nici muzeografii sau oricine altcineva din domeniu, nu au aflat că geții nu există?
Să înțelegem deci, că anticii care i-au cunsocut și care au scris despre ei, nu erau în toate facultățile mintale, dar, după mai bine de 2.000 de ani, știm noi cum a stat treaba.
Depășind momentul, înțelegând șocul, furia, nemulțumirea tuturor, oare cum au primit știrea cei care, acum huliți de toată lumea, fie că sunt arheologi la te miri ce muzeu din provincie ori la Muzeul Național de Istorie a României, fie profesori de istorie, în general oameni care asta fac cu pasiune? Cum este să fii arheolog, chiar pe această perioadă, să-ți dedici viața întregirii patrimoniului național, cu mâinile în țărână să contribui an de an la îmbogățirea colecțiilor muzeale și nici să nu îndrăznești măcar să visezi că, vreodată, poți descoperi ceva atât de prețios (și nu mă refer aici la aur, ci la valoarea istorică) precum obiectele sustrase?
foto: Lucian Alecu / Shutterstock Editorial / Profimedia
În nici un caz, nu sunt întemeiate acuzele că trebuiau trimise replici sau că piesele nu trebuiau scoase din țară sau că suntem singurii care au făcut așa ceva. România a fost cunoscută și promovată așa, încă din timpul lui Alexandru Odobescu și a celei mai celebre descoperiri din lume de la acel moment, respectiv tezaurul de la Pietroasele. Nimeni nu vrea să vadă replici, iar expozițiile itinerante mult mai cunoscute, cu un mare impact asupra publicului au avut loc întotdeauna. Și dacă tot s-au dat ca exemplu expozițiile în care a fost expusă o copie de pe masca lui Tutankhamun, exact acest exemplu vreau să îl dau despre aruncarea unei informații și preluarea ei de către toată lumea. În fapt, lucrurile stau exact invers, cele mai promovate artefacte din lume, descoperite în 1922 de către Howard Carter în Valea Regilor, respectiv mormântul lui Tutankhamun, au făcut obiectul a numeroase expoziții în afara Egiptului și mă refer aici la piese originale, nu la replici. Această deschidere a adus Egiptului un capital enorm de imagine, turiști și imense resurse financiare. Și asta din partea unui stat de-a dreptul spoliat de artefacte. Nu există țară mai văduvită de jaful constant al patrimoniului istoric decât Egiptul. Deci, nu aceasta este soluția. Iar chestiunea că Egiptul a trimis afară numai replici este o prostie preluată acum și rostogolită de mulți.
Sunt solidar cu colegii de la Muzeul Național de Istorie a României care, de fapt, trăiesc dramă după dramă. În realitate, noi nici măcar nu avem un Muzeu Național de Istorie. El este mai mult cu numele. România nu are un muzeu național funcțional. Clădirea Muzeului Național, care are grave probleme structurale, este închisă de când lumea. Cea mai mare parte a pieselor nu sunt expuse, cu excepția camerei tezaurului, a lapidarium-ului și a copiei Columnei lui Traian. Practic, sub pretextul unei renovări care nu se petrece, România nu are un Muzeu Național funcțional. Nici măcar soluția alocării unui alt imobil, chiar temporar, nu a fost adoptată. Zecile și zecile de proteste și memorii ale personalului MNIR au rămas fără nici un efect. Ce rușine!
În atare condiții privind situația generală a unor muzee ce adăpostesc artefacte neprețuite, cam care credeți că este protecția de care acestea au parte? Vedeți că s-au scos orele de istorie din școli. Nemaiavând ore unde să predea, dascălii de istorie dispar ușor, ușor, la fel cum dispare din rândul tinerilor identitatea și apartenența românească. Facem ceva să reparăm această eroare? Eu cred că, de fapt, aici este marele jaf.
Tragedia din Olanda trebuie să ne dea un reset cu privire la întreaga politică legată de cultura și istoria României, iar în privința pieselor de tezaur sustrase, realizați că, de fapt, brățările dacice au fost furate pentru a doua oară? După peripeția legată de scoaterea frauduloasă din țară în vederea comercializării de acum câțiva ani, sesizarea organelor de urmărire penală, efectuarea nenumăratelor demersuri, prețioasele podoabe reiau aceeași poveste care te țin cu sufletul la gură, ca pe cardiaci. Eu nu știu cât mai rezistăm.
foto: Lucian Alecu / Shutterstock Editorial / Profimedia
Nu dețin adevărul absolut, dar faptul că din întreaga colecție au fost alese fix aceste exponate, îmi dă impresia că totuși, foarte probabil este un jaf la comandă. Că beneficiarul este pasionat, mai degrabă obsedat (dacă recurgi la astfel de gesturi extreme) de această perioadă getică, respectiv dacică, sau că încearcă să transmită ceva legat de această perioadă. Clar este ceva legat de această cultură, altfel jefuitorii s-ar fi îndreptat și către alte piese.
Incredibil că putem gândi așa, dar ne rugăm aproape ca furtul să se fi făcut la comanda unui colecționar. Știrea potrivit căreia hoții urmează să topească piesele, adică să fi furat artefactele doar pentru cât valorează astăzi aurul este groaznică. Aceste obiecte sunt neprețuite. După cum, faptul că ele sunt evaluate și asigurate, iar statul roman urmează să fie despăgubit în cazul în care piesele nu sunt recuperate, nu valorează absolut nimic. Ce să faci cu banii? Cum poți să plătești, să despăgubești pe cineva pentru ceva inestimabil. Nu există preț pentru așa ceva!!!
Deși ne agățăm de această speranță, că piesele sunt furate „cu dedicație” și nu vor fi topite, în nici un caz nu avem vreo siguranță. Una este planul de acasă, alta este desfășurarea evenimentelor. Dacă, Doamne ajută, organele de cercetare strâng lațul și se apropie de gruparea respectivă, pentru ei poate fi o soluție. Deci, nu avem nici o siguranță. Vom putea face legătura totuși, între vreun lingou de aur și piesele noastre de tezaur? Da. Din fericire, podoabele au fost anterior analizate și cunoaștem compoziția și caracteristicile materialului prețios din care au fost realizate.
Dar așa ceva este un vis urât. Vrem doar să auzim că autoritățile, mai ales cele olandeze și-au făcut treaba si expoziția se întoarce acasă întreagă. Mă tem însă că, fiecare oră ce trece ne îndepărtează de acest obiectiv și șansa recuperării scade simțitor, dar altfel nu se poate, trebuie să sperăm.
Dacă toată lumea este de acord că artefactele getice, dacice (și nu numai) sunt foarte importante pentru România, pentru cultura și identitatea noastră, haideți atunci să facem ceva care să rămână copiilor și copiilor, copiilor lor. Artefacte similare ce au luat calea străinătății sub diverse forme de-a lungul secolelor trecute se află bine mersi în colecțiile unor muzee precum cele din Viena. Poftim, dacă știm unde sunt, facem vreun demers cât de mic pentru a le recupera și a le readuce acasă? Haideți, cu aceeași energie fantastică pe care o avem noi românii când suntem uniți să conștientizăm că istoria este un element indispensabil pentru viitorul nostru ca națiune și, haideți să ne reîntregim patrimoniul împrăștiat fără voia noastră!
Cât timp ne rugăm să se întâmple o minune (trebuie să recuperăm piesele), ar trebui să facem o schimbare urgentă în modul în care protejăm cultura, cum ne educăm tinerii și ne respectăm trecutul, pentru că acum, nici unul dintre aceste lucruri nu se întâmplă cu adevărat, și nu olandezii sunt de vină pentru aceasta.
Și dacă cele mai multe dintre aceste probleme nu au decât o rezolvare politică, simplul fapt de a începe să vizităm muzee (pentru că avem ce vedea, slavă Domnului) înseamnă venituri și potențialul de a merge mai departe, mai bine pentru acestea, dar câți mai fac lucrul acesta? Inclusiv la noi, ceea ce a scos românii din amorțeală, au fost chiar aceste expoziții itinerante.
Cam atât cu rațiunea. Îmi vine să urlu în gura mare. Astăzi, pe stradă, câteva persoane cunoscute îmi zic amărâte: „ne-au luat coiful”, primesc tot felul de mesaje și telefoane cu mesaje similare. Dacă am învățat ceva, este că istoria se tot repetă dacă nu o cunoști. Învățăm ceva din toată nenorocirea asta? Poate este și un semn. Hai să acordăm mai mult acestui domeniu de unde politicienii noștri taie și taie. Pe termen lung este calea sigură spre dispariție. Deja au întins prea mult coarda cu subfinanțarea acestui domeniu!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu pot să nu remarc că directorul muzeului din Olanda e bine-mersi, la post, în timp ce ai noștri au găsit de urgență acarul Păun și i-au administrat un șut în dos omologului de la București.. Un fel de vicieversa carevasăzică, coane Fănică..
De curiozitate: ați avut vreo reacție vis-a-vis de strategia "demitizării" istoriei românilor practicată asiduu timp de decenii de diverși colegi de breaslă cu medalii budapestane?