- Mama, într-o lună apare la cinema un film despre Michael!
Băiatul meu de 12 ani, Tudor, știe cât de înflăcărată sunt când vine vorba de Michael Jackson. La fel știe și cât mă afectează felul cum a fost portretizat de mass-media de-a lungul timpului.
Cum să răspund la vestea asta? Îi zic că aștept să văd ce părere are el și apoi decid dacă voi merge și eu. Rămâne stabilit.
Timpul trece și încep să primesc udate-uri pline de entuziasm de la el.
- Mai sunt trei săptămâni până la premieră.
- Mai sunt două.
- Mai sunt câteva zile.
La ultimul anunț, îmi spune că vrea să meargă îmbrăcat cu ceva special inspirat din stilul lui Michael. De unde să fac rost de așa ceva în câteva zile? Nu era timp de comandă și de livrare.
Așa că iau niște tricouri albe, vopseluri acrilice și pictez pentru el și colegul cu care urma să meargă la film câte un tricou, inspirate din videoclipul „They don't care about us”.
În timp ce pictam tricourile, mintea mea alunecă în trecut, pe vremea primului concert al lui Michael de la noi, în 1992.
Nu puteam crede că ni se întâmplă asta. Că vine în România. Noi, o țară abia ieșită din comunism, care descoperea lumea largă cu tot ce avea de oferit atunci, inclusiv cu muzica ei.
Se vorbea peste tot despre el. Acasă, la școală. Copiii, părinții, bunicii. Tarabele de ziare erau pline de publicații despre el. Casetele cu el erau cele mai vândute. Tinerii purtau insigne cu el, pălării negre. Câțiva norocoși care au mers la concert povesteau cu entuziasm despre cum a fost.
Nu am fost printre cei care au mers la concert. Nu am fost nici măcar printre cei care și-au cumpărat o insignă. Nu aveam banii necesari.
Daaar… lipsa banilor te învață că banii nu sunt totul. Așa că am tăiat o bucată dintr-o riglă, am decupat fața lui Michael dintr-o revistă, am lipit-o pe bucata de riglă, am atașat un ac de siguranță pe spate și gata! Aveam și eu insigna mea.
Pe atunci, să afișezi public că ești fan Michael era o bucurie pe care o puteai împărți cu alții.
Foarte curând apoi, lucrurile s-au schimbat. Cu primele zvonuri din presă. De atunci, atmosfera a devenit apăsătoare.
Bucuria de a ne uni în jurul lui s-a disipat încet-încet, unii dintre fanii lui s-au retras, și-au scos insignele din piept. Să te asociezi în mod public cu el a devenit din ce în ce mai mult un act de rezistență împotriva suspiciunilor și acuzațiilor.
Lumea în care mă mândream să arăt insigna făcută de mine devenea tot mai îngustă, în vreme ce presa începuse să îl numească tot mai rar „regele muzicii pop” și tot mai des un ciudat excentric.
Așa că, într-un final, am ajuns să păstrez bucuria pe care mi-o aducea doar pentru mine și un grup restrâns de apropiați.
În ceea ce privește acuzațiile, când eram mică nu aveam acces la resurse pentru a putea căuta adevărul. Și probabil nici nu puteam discerne printre atâtea informații. Dar ceva din mine îmi spunea că nu e vinovat.
Mai târziu, când am avut acces la informații, m-am documentat asiduu despre întreaga lui viață, inclusiv despre acuzații și procesul din 2005. Tot ce am descoperit mi-a indicat nevinovăția lui și mi-a confirmat intuiția de când eram o copilă.
Iar apoi, după câțiva ani de la proces, în timp ce se pregătea de revenirea pe scenă, a venit anunțul care a oprit pentru scurt timp planeta pe loc. Michael plecase dintre noi.
Nu durea doar că-l pierdusem. Durea și că părea că îl uitasem, că ne îndepărtasem de el înainte să-l pierdem. Iar moartea nu ne mai oferea vreo șansă de reapropiere…
Poeta Maya Angelou a scris și i-a dedicat atunci un poem emoționant, în care spunea: „We had him”.
Timpul a trecut din nou și mă resemnasem cu gândul că asta fusese povestea. Ne rămâne arta lui, ne rămâneau amintirile. Și nu era puțin lucru.
Peste 17 ani de atunci, băiatul meu revine de la filmul „Michael” și îmi spune că pot merge liniștită. Că nu e nicio controversă. Așa că merg.
De când cu filmul ăsta, s-a întâmplat ceva ce nu pot explica. Și nu doar cu mine. E la nivel mondial. În multe feluri, e de parcă filmul ăsta ne-a întors în timp.
Proiecția filmului „Michael” a încasat în două luni, de când rulează în cinematografe, aproape un miliard de dolari, iar muzica lui domină topurile și încă doboară recorduri. Au loc discuții despre el în atâtea medii și cercuri, se fac tributuri, lumea cântă și dansează pe străzi, în școli, pe scene… toate astea, ca în vremurile bune, când el era aici și vânătoarea de vrăjitoare din presă nu începuse încă.
Uite că lumea nu l-a uitat. Cei care și-au scos insigna din piept s-au dus acasă și au continuat să îi asculte muzica, să caute adevărul, să dea mai departe bucuria artei lui Michael. Și abia așteptau prilejul pentru a se aduna iar în jurul lui, pentru a-l sărbători. Iar filmul a fost prilejul ăsta.
Pe 25 iunie, când s-au împlinit 17 ani de la moartea lui, cu un ochi am plâns amintindu-mi că l-am pierdut. Iar cu altul am zâmbit, pentru că privind în jur văd că încă îl avem.
Prin moștenirea pe care ne-a lăsat-o.
Nu știu dacă ați văzut filmul „Michael”, dar la început, când apare sigla studiourilor Universal care înconjoară pământul, se aude pe fundal vocea lui Michael live într-un concert, cântând „heee heeee auuuuu”, iar publicul îi răspunde, ca un ecou, „heee heeee auuuuu”.
Michael a lăsat multe realizări în urma lui. Dar moștenirea lui cea mai de preț rămâne un public care îi poartă ecoul mai departe.
Am găsit insigna făcută de mine pe când aveam 10 ani, în cutia cu amintiri, și i-am arătat-o băiatului meu. Nu a fost prea impresionat. Nu știe cum e să nu ai bani de o insignă. Sau ce a însemnat venirea lui Michael în România, pentru cei care eram copii atunci.
Dar când văd cu ce pasiune îl ascultă, cum îi încearcă mișcările de dans, că vrea să afle cât mai multe despre viața lui - recunosc în el pasiunea fetiței care și-a făcut singură insigna. Și îmi dau seama că ștafeta a fost pasată. A ajuns deja la el ce face moștenirea lui Michael să dăinuie: bucuria de a fi parte din ea.
Acum 17 ani, Maya Angelou spunea: „We had him”.
Iar eu azi adaug: „We still have him.”
Sau, cum spune filmul la final: „HIStory continues”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.