La 14 ani, Silvia era voluntară pe șantierele caselor pentru familii vulnerabile. Acum proiectează orașe și comunități împreună cu oamenii care le locuiesc. „Opinia lor este importantă și ascultată”

Foto: Facebook Arhipera

Celebra Jane Jacobs scria în 1961 despre regenerarea urbană a New York-ului că structura spațială a unui cartier este cea care creează sau distruge urbanitatea eterogenă și sigură pe care o căutăm cu toții — și că practicile de planificare pot periclita tocmai această viață urbană, fără să-și dea seama ce distrug. Omul, privit ca ființă rațională, își folosește spațiul pentru a-și gestiona relațiile cu ceilalți și pentru a-și conserva resursele — din această perspectivă raționalistă, el este, prin natură, teritorial. Prin această lentilă, vedem un individ care poartă cu sine un teritoriu invizibil, o bulă de intimitate fără de care nu poate funcționa. Adică avem nevoie de un loc care să fie al nostru.

Și totuși, omul nu este doar teritorial —ci mai degrabă relațional, iar nevoia de comunitate pare a fi cel puțin la fel de fundamentală ca nevoia de intimitate și de spațiu propriu. Spațiul planificat este adesea contestat, mai ales atunci când este planificat prin excludere — iar excluderea nu îmbracă întotdeauna forme vizibile. Uneori este pur și simplu socială sau economică: cei care nu își permit servicii de arhitectură sunt excluși, de facto, din dreptul la un spațiu demn și gândit pentru nevoile lor. Secole de ierarhizare socială au transformat în nenumărate rânduri granițele dintre cine are acces la un spațiu de calitate și cine nu, iar consecințele acestei separări se resimt până în relațiile de familie, în sănătatea comunităților, în raportul față de autoritate. Simțul comunității este una dintre nevoile de bază ale comportamentului uman — dar comunitatea nu se poate construi acolo unde spațiul este precar, nesigur sau pur și simplu absent. Problema nu este deci să alegi între individ și colectiv, între spațiul privat și cel public — ci să găsești formele spațiale care să le susțină pe amândouă simultan, și să te asiguri că acest drept nu aparține doar unora.

foto Facebook Silvia Niculae

Exact această relație dintre spațiu și comunitate, dintre casa care îți aparține în orașul care aparține tuturor se află și centrul practicii arhitectei și doctorandei Silvia Niculae (foto), cadru didactic asociat la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu și membră activă a asociației Arhipera, o organizație care de peste un deceniu proiectează împreună cu comunitățile vulnerabile din România, pornind de la convingerea că arhitectura bună nu este un privilegiu, ci un drept.

Un oraș din insule

„Există un paradox confortabil în felul în care locuim orașele mari” - îl numim al nostru, dar nu-l cunoaștem decât în fragmente — cartierul de acasă, cel de la serviciu, poate cel al prietenilor din facultate, iar între ele se întinde o geografie vie pe care o traversăm zilnic fără să o vedem cu adevărat. Sociologii au un termen pentru asta — insularizarea percepției urbane — și Silvia îl folosește ca punct de plecare pentru o discuție mai largă despre ce înseamnă să construiești nu doar case, ci comunități.

„Prin modul în care ne mișcăm foarte repede, cu transportul în comun sau cu mașina personală, traversăm cartiere fără să știm exact ce se întâmplă acolo. Știm că trebuie să ajungem din punct A în punct B, dar ce se întâmplă între ele e mai greu de discutat.”

Această fragmentare nu este doar o problemă de percepție. Ea are consecințe directe asupra coeziunii sociale, asupra sentimentului de apartenența față de un loc, asupra felului în care ne raportăm unii la ceilalți în spațiul public. Silvia vorbește despre culoare verzi, despre traiectorii înverzite care să conecteze cartierele și să susțină biodiversitatea urbană, dar și despre ceva mai subtil: funcțiuni complementare, spații culturale, locuri pentru categorii diferite de oameni, care să devină motive reale de a traversa orașul dincolo de propriul traseu zilnic.

Ideea nu este utopică, ci foarte concretă — te duci într-un alt cartier pentru că știi că are un parc bun, pentru că o prietenă te invită acolo, pentru că există o sală de concert sau un spațiu de co-working care merită deplasarea, iar dacă această logică ar fi multiplicată la nivelul întregului oraș, prin investiții gândite în infrastructura verde și în funcțiunile complementare ale fiecărui cartier, poate că ne-am simți mai puțin insulari și mai mult parte dintr-un organism viu și comun.

Arhitectura care ascultă

Dar cine decide ce are nevoie o comunitate? Aceasta este întrebarea pe care Silvia o pune în centrul practicii sale și la care proiectarea participativă încearcă să răspundă, nu ca metodologie academică, ci ca mod concret de a lucra alături de oameni, nu deasupra lor.

„Proiectarea participativă înseamnă că beneficiarii sunt integrați în procesul de proiectare și că opinia lor este importantă și ascultată. Ceea ce se dorește este o procedură sinceră, care nu tokenizează deciziile lor, ci pornește împreună cu ei.”

Tokenizarea descrie un fenomen extrem de frecvent: oamenii sunt consultați de formă, li se oferă iluzia participării, dar decizia reală rămâne în altă parte. Autoritatea publică bifează o căsuță de participare, comunitatea acceptă ce i se propune, iar arhitectura devine o practică exercitată asupra oamenilor, nu cu ei. Arhipera face altceva — atunci când intră într-o comunitate, echipa nu vine cu planuri gata făcute, ci vine cu ochi deschiși și cu răbdarea de a observa.

„Observăm care sunt membrii comunității, cine are o voce, cine ascultă, cine este un stakeholder important — poate o persoană care nu ar fi identificabilă la prima vedere, dar care are o opinie ce formează alte opinii în comunitate. Observăm situația pentru un timp mai îndelungat, apoi organizăm un grup local de inițiativă.”

Iar participarea nu se oprește la proiectare. În cadrul Arhipera, beneficiarii sunt integrați și în construcția efectivă a propunerilor, astfel încât casa sau centrul comunitar nu li se livrează, ci este construit împreună cu ei, purtând de la început amprenta celor care urmează să îl locuiască.

Arhipera: arhitectură pentru cei care nu și-o pot permite

Asociația a luat naștere în 2011 dintr-o întrebare incomodă: dacă arhitectura este un serviciu care îmbunătățește calitatea vieții, de ce este accesibil aproape exclusiv celor care și-l permit? Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, unde membrii Arhipera predau și studiază, este o instituție publică finanțată din taxele tuturor cetățenilor, nu doar ale celor privilegiați — și tocmai această contradicție a generat voința de a oferi servicii de arhitectură persoanelor aflate în sărăcie extremă.

Silvia s-a implicat în organizație de la 14 ani, ca voluntară pe șantierele caselor construite pentru familii vulnerabile, și a crescut, în sensul cel mai literal, odată cu proiectele Arhipera — astfel că atunci când este întrebată care a fost cel mai greu proiect al său, răspunsul vine firesc: nu există unul singur, pentru că fiecare provocare a fost trecută prin echipă, prin management, prin felul în care au lucrat împreună, și asta a transformat dificultatea în disciplină.

Procesul de selecție a familiilor beneficiare este unul dintre aspectele cele mai delicate ale muncii lor, și în el se reflectă cel mai bine filozofia organizației: decizia nu aparține arhitecților, ci comunității.

„Împreună cu grupul local de inițiativă întrebăm: care sunt persoanele care considerați că ar avea nevoie de o locuință? Când mai multe persoane din grup cad de acord, atunci aceea este familia care trebuie susținută. Era foarte important ca ei să aibă responsabilitatea deciziei, pentru că este vorba despre comunitatea lor.”

Proiectele Arhipera se desfășoară în afara Bucureștiului, în sate și comune unde infrastructura este precară și accesul la servicii, minim — și unul dintre cele mai reprezentative este Centrul Comunitar din Chiojdu, județul Buzău, construit participativ cu comunitatea locală și finanțat de ReArch Institute din Copenhaga, pornind de la un studiu atent al patrimoniului vernacular al regiunii.

O casă sustenabilă nu este un lux

Sustenabilitatea este unul dintre cuvintele cel mai des folosite și cel mai rar înțelese în profunzime și Silvia îi dă o definiție care pornește nu din tendințe, ci din relația concretă a unei clădiri cu mediul în care există.

„O casă sustenabilă este o casă care nu doar îți oferă ție ca beneficiar răspunsuri la nevoile tale, ci și la nevoile mediului — orientată în funcție de punctele cardinale pentru o izolare optimă, protejată de vânturi, construită din materialele locului, cu o amprentă de carbon cât mai mică, și care povestește despre teritoriul în care se poziționează prin prezența sa.”

Dar poate cel mai important lucru pe care Silvia îl subliniază este că sustenabilitatea nu este un atribut rezervat celor cu resurse — casele construite de Arhipera pentru familiile în sărăcie extremă sunt gândite cu aceleași principii: materiale locale, orientare solară, ventilație naturală, atenție față de loc. A construi responsabil față de mediu și a construi pentru cei mai vulnerabili nu sunt obiective contradictorii, ci pot și trebuie să meargă împreună.

Când arhitectura întâlnește dezastrele climatice

Silvia a coordonat recent un volum colectiv intitulat ”Dincolo de Perimetru — practice complementare pentru arhitectura sustenabilității”, în care practicieni din patru continente vorbesc despre cum arhitectura răspunde unor crize pe care nici măcar nu le-am fi putut anticipa acum un deceniu, și care ilustrează cât de mult s-a extins responsabilitatea profesiei dincolo de clădire.

Unul dintre studiile de caz descrie tabăra de refugiați Rohingya din Bangladesh, una dintre cele mai mari din sud-estul Asiei, unde arhitecta Rabeya Rahman a proiectat structuri educaționale ușoare și demontabile — spații de co-învățare care pot fi mutate sau reconstruite în funcție de nevoi, și care demonstrează că arhitectura poate oferi demnitate și continuitate chiar și în cele mai precare condiții. Un alt proiect, Punta Becana, explorează felul în care telefonia mobilă poate construi o infrastructură digitală de alertă în zonele inundabile din Filipine și Indonezia, anunțând locuitorii în timp real despre traseele sigure în caz de dezastru — o formă de arhitectură invizibilă, dar cu efecte foarte concrete asupra supraviețuirii.

„Cred că arhitectura are acum o responsabilitate foarte relevantă atât la nivelul protecției și siguranței utilizatorilor, cât și al creării de conexiuni între ei — mai ales că tehnologizarea puternică poate fi folosită și pentru strategii durabile în fața unor schimbări climatice greu de anticipat.”

Estetică și necesitate: o falsă dilemă

Există o prejudecată persistentă în jurul arhitecturii sociale, și anume că, în constrângerile financiare ale comunităților vulnerabile, estetica devine un lux secundar pe care nu și-l pot permite — o ierarhie care pune utilitatea înaintea frumuseții și tratează cele două ca și cum ar fi incompatibile. Silvia respinge această logică, și Centrul Comunitar din Chiojdu este dovada concretă că lucrurile pot sta altfel: o clădire gândită participativ, ancorată în patrimoniul vernacular local, care răspunde nevoilor comunității și este, în același timp, frumoasă — nu pentru că a costat mult, ci pentru că a fost proiectată cu atenție față de loc, față de oameni și față de istoria arhitecturii locale.

Arhitectura, spune Silvia, este în esența ei un limbaj, iar acesta are sens doar atunci când este împărtășit — de aceea, în proiectele Arhipera, educarea beneficiarului în legătură cu deciziile de proiectare nu este un pas opțional, ci parte integrată din proces, tocmai pentru că înțelegerea comună este ceea ce transformă un spațiu dintr-un obiect livrat într-un loc care aparține cu adevărat celor care îl locuiesc. Și pentru Silvia este foarte important ca practica arhitecturii să se bazeze pe principiul de a construi locuri în care te recunoști, în care simți că vocea și prezența ta contează, în care proiectul și procesul arhitectural nu ți s-a întâmplat mecanic, ci s-a construit împreună cu tine.

Acest articol a fost realizat cu sprijinul DEO (Distribuție Oltenia).  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp