Din difuzoarele aeroportului se revărsa o muzică stranie. O muzică zglobie, antrenantă, cu arome balcanice, acompaniată de versuri într-o limbă care semăna pe alocuri cu româna, dar nu era română, după cum nici italiană nu era. Dans toată noaptea / toată noaptea aici cu mine / Până la ultima suflare / de dragoste frouto / Salvez sufletul / Balar per toutta ella séra / per toutta ella sera aki vicino a ti / Fin a l’ultimo respir / frouto di l’amor / Ella anima mi salvar.
Aveam senzația că știu combinația de undeva, dar mi-era imposibil să spun de unde. Unde și când ascultasem ceva asemănător?
Avionul aterizase de mult când am reușit să unesc indiciile. Responsabili pentru molipsitoarea melodie nu puteau fi decât Stefano Saletti și Piccola Banda Ikona.
Am dat de Piccola Banda Ikona într-o noapte caniculară de vară. Îl căutam de fapt pe Gabriele Coen, jazz-man pe care îl descoperisem întâmplător pe coloana sonoră a unui film italian cam de duzină numit Notturno Bus. Nu putusem nicicum să închid ochii în noaptea aceea, așa că am deschis televizorul (pe atunci aveam unul) și m-am oprit la prima comedie, una neagră. Din film, n-am reținut nimic. Muzica însă mi-a plăcut. Așa că am pornit pe urmele compozitorului. N-am găsit prea multe, dar am văzut că a colaborat cu Stefano Saletti și cu o mică formație numită Ikona. Aș fi trecut mai departe, nu-mi zicea multe numele, dacă n-aș fi văzut că se cânta în sabir! Sabir, care înseamnă „a ști” și care e unul dintre numele (oarecum improprii) sub care este cunoscută lingua franca.
Or, pentru cineva pasionat de istorie și de povești, lingua franca, limba frâncilor, e the stuff that dreams are made of, vorba lui Sam Spade, eroul lui Dashiell Hammett din Șoimul maltez. A fost o limbă metisă, vorbită în jurul și pe navele Mediteranei, din secolul al XI-lea până în secolul al XIX-lea, atât de marinari, negustori, armatori, pirați, pescari, corsari, curve, sclavi și renegați, cât și de locuitori respectabili ai orașelor și porturilor lui Mare Nostrum. A fost o limbă fără popor, sau cu un popor ciudat, definit pe cu toate alte criterii decât cele moderne, fără alt timp verbal decât prezentul și fără nicio regulă gramaticală. O limbă doar arareori scrisă, a cărei singură menire era să-i facă pe oameni să se înțeleagă. Să aud pe cineva cântând acum în sabir a fost ca și cum aș fi văzut niște fantome sau ca și cum, ca eroul unei nuvele a lui Lampedusa, aș fi auzit o sirenă vorbind grecește.
Primele exemple de lingua franca provin din regatele latine apărute în Orient în urma cruciadelor, dar despre limbă ca atare se vorbește abia din secolul al XVI-lea. În 1670, în comedia-balet Burghezul gentilom a lui Molière și a lui Lully, Marele Muftiu se exprimă la un moment dat „en langue franque”. În secolul următor, Rousseau povestește în Confesiunile sale cum, într-un „cabaret” elvețian în care intrase să mănânce, s-a înțeles cu un arhimandrit grec de Ierusalim (probabil) în lingua franca. Colonialismul și apariția națiunilor au modificat însă profund datele problemei. În secolul al XIX-lea, arată Jocelyne Dakhlia, lingua franca și-a pierdut caracterul „bilateral” și de „no man’s language”, devenind, sub numele de sabir, o limbă „unilaterală”, „subalternă” și „mimetică”, a dominaților.
Firește, limba în care cântă Piccola Banda Ikona nu e nici vechea lingua franca levantină, nici sabir-ul de secol XIX. N-ar avea nici cum și nici de ce să fie. Da-i și ea inventată, ba chiar amestecă și cuvinte din limbi cu care Mediterana nu e neapărat obișnuită – româna, de exemplu, semn că în ultimii ani românii au ajuns hăt departe. În plus, însoțește o muzică aparte, cântată cu instrumente pe măsură. (În treacăt fie spus, My favorite things, fără versuri firește, e o bijuterie în versiunea lor.)
Astfel, piesa care dă titlul albumului Marea cu sarea, album produs de Finisterre (cum altfel) în 2007, pleacă de la o expresie românească și de la un proverb sefard (Dame el mazal e etchame a la mar – „dă-mi noroc și aruncă-mă în mare”). Rezultatul e ăsta (de la Soletti însuși citire):
Dame el mazal e etchame a la mar / Promettir marea cu sarea / El nissim / El hawa / El ard / El bahar / El sema / El dgezair / El cheumz / El kemar / Gridar a ella conquesta d’ou cièlo / Cherub bevir bruchato d’amour / Mi pensar que sì / Mi abla que sì / Sentir n’ella notè ella voichè de ti / Dame el mazal e etchame a la mar / Promettir marea cu sarea / Donar la fortouna / E dgitar ella maré / Promettir ella louna / E allou maré con salé / Dame el mazal / e etchame a la mar / Promettir marea cu sarea (Dă-mi noroc și aruncă-mă în mare / Promite-mi marea cu sarea / Aerul / Vântul / Pământul / Marea / Cerul / Insula / Soarele / Luna / Să strigi la cucerirea cerului / Să bei sucul ars al dragostei / Cred că da / Spun că da / Să aud în noapte vocea ta / Dă-mi noroc și aruncă-mă în mare / Promite-mi marea cu sarea)
Ideea e că au recidivat. După cd-ul Folkpolitik (Finisterre 2012), o culegere de cântece „mediteraneene” de rezistență la nedreptate, violență și dictatură, și după o serie de concerte, dintre care unul fain tare, Notte Mediterranea, pus pe youtube de cineva care merită toată stima și mândria, a ieșit Soundcity. Suoni dalle città di frontiera. Sounds from Bordertowns (Finisterre 2016).
Banda nu mai e mică, a crescut, dar e la fel de interesantă. Cântă și povestește, curat sau amestecat, în sabir („limba mării”), în turcă, în arabă, în franceză, în spaniolă, în napoletană, în română sau în macedoneană. Descrie frumusețile, speranțele și durerile „orașelor de frontieră” ale Mediteranei.
E o călătorie. O aventură care începe la Lampedusa, cu un început de „Tatăl nostru” în swahili, continuă cu parcul stambuliot Gezi, unde a murit micul Berkin Elvan, trece prin Azinhaga, unde s-a născut José Saramago, recită la Ventotene același „Tatăl nostru” în sabir și în dialect napoletan, traversează „Sarajevo mon amour”, jelește pe plaja din Gaza uciderea unui copil de către o bombă, plânge soarta crudă a migranților, tratați drept bandiți pentru că vor o viață, și se sfârșește la Lampedusa după un ocol prin Tanger.
E un periplu încărcat de tristețe. Și asta nu pentru că vine vorba destul de des de moarte, de război, de lipsă de libertate, de părăsirea locurilor natale sau de intoleranță, teme extrem de prezente și apăsătoare, ci pentru că prin toți porii albumului răzbate fragilitatea „normalității”. Mediterana, în viziunea Saletti & Banda Ikona, e o lume pe cât de fascinantă și de bogată spiritual și uman, pe atât de frământată, conflictuală și chinuită.
E însă, și cu asta închei, un parcurs plin de speranță. Speranță într-un Dumnezeu invocat într-o sumedenie de limbi. Speranță în muzică și în literatură (Soundcity abundă în citate muzicale și literare). Speranță în dragoste. Sau, cum zice Barbara Eramo în Balar tzigana, „Dans toată noaptea / toată noaptea aici cu mine / Până la ultima suflare / de dragoste frouto / Salvez sufletul”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.