„Nenorocita de Merkel!” O întâmplare cu o emigrantă din România care voia să apere Germania de „pericolul islamizării”

Olav era pe punctul de a sări din sicriu pentru a-și împușca șeful, când doamna de lângă mine a ridicat brusc vocea. „E o nenorocită", a tunat ea. „O nemernică".

Mai era destul timp până la decolare și romanul lui Nesbø devenea din ce în ce mai interesant. Probabil că doamna vorbește de noră, de cuscră sau de vreo vecină cu care se află în război total, mi-am zis în barba roșcată, întorcând înfrigurat pagina. La urma urmei, nu era nici prima și cu siguranță nu avea să fie nici ultima răfuială indiscretă și total inadecvată a unui tovarăș fortuit de drum cu un dușman real sau imaginat la care eram obligat să asist. Ce a urmat m-a luat însă total pe nepregătite, ejectându-mă brusc din cripta întunecată și rece din Oslo în care îl așteptam pe nemernicul traficant de droguri Hoffman. „Nenorocita" avea 61 de ani, deținea un doctorat în fizică, era președinta Uniunii Creștin-Democrate germane și se afla la al treilea mandat de cancelar al Germaniei. „Nemernica" era Frau Angela Dorothea Merkel.

Știam, firește, că doamna Merkel își atrăsese multe antipatii din cauza poziției intransigente adoptate în privința crizei datoriilor suverane din Uniunea Europeană; măsurile de austeritate și reformele structurale cerute și impuse cu acel prilej nu aveau cum să o facă populară, nici pe plan intern, nici printre țările îndatorate. Personal, nu apreciam foarte tare încercările ei de a spori prerogativele Băncii Centrale Europene și ale Comisiei Europene. Cu toate acestea, violența epitetelor care îi fuseseră aplicate m-a făcut curios. Ce anume o nemulțumise pe concetățeana mea?

Curiozitatea mi-a fost repede satisfăcută. Merkel păcătuise grav. Nu numai că nu pusese stavilă valului de refugiați sirieni, dar nu-i pedepsise ferm pe cei ce se făcuseră vinovați de tulburările de la Köln din ajunul Anului Nou. Pe scurt, „Mutti", mama poporului german, își trădase copiii și trădase și Europa, expunând-o pericolului „islamizării" bătrânului continent.

Nu era nimic nou în aceste acuze, nici măcar vehemența. Ce m-a mirat a fost însă faptul că ele erau colportate de unul dintre cei 350 000 de români plecați la muncă sau la studii sau la altceva în Germania. Când îți părăsești, fie și temporar, țara și de multe ori și familia în căutarea unei lumi mai bune, nu ar trebui poate să fii solidar cu niște amărâți aruncați pe drumuri de război? Te temi de concurență? Speri din tot sufletul să vadă ei nemții că sunt alții mai răi decât tine și că au greșit impunându-ți restricții? Ai devenit peste noapte mai german și mai european decât Merkel? Ți s-a activat vechea genă de „apărător al porților creștinătății"?

Întrucât nu consideram „Alternativa pentru Germania", partidul extremist condus de Frauke Petry, ca fiind tocmai o alternativă, întrucât atitudinile intolerante nu-mi păreau tocmai creștine și întrucât nu-mi surâde perspectiva „închiderii frontierelor" sau a sporirii autoritarismului, am întrebat zâmbitor dacă nu cumva situația este ușor mai nuanțată. În plus, după ce că nu vrem să primim refugiați în România, am vrea să nu-i primească nici Germania? Din fericire pentru mine, a început îmbarcarea.

Când am ajuns la București, Olav îl ucisese pe Hoffman, iar iubita lui Corina se afla în sfârșit în siguranță. La scurtă vreme, Angela Merkel s-a văzut firitisită de Barack Obama pentru calități și pentru sprijinul acordat Parteneriatului Transatlantic pentru Comerț și Investiții, menit să faciliteze accesul pe piața americană a companiilor europene și viceversa. Concomitent, protestatari au manifestat contra a ceea ce au numit încercare a SUA de a impune o agendă economică proprie și de a favoriza un tip dezlănțuit de capitalism. Mă pregăteam să arhivez întâmplarea, ușor vetustă. Taman atunci m-au năpădit noutățile autohtone.

Cei de la Operă nu-și vând țara. Jurnaliști candidează. Un primar silit să plece de protestele străzii candidează. Un corupt traficant de influență candidează și el. Un traseist schimbă iar partidul și, evident, candidează. Un președinte de partid condamnat definitiv rămâne. Un ministru bun demisionează la cererea pripită a șefului guvernului.

Ușor buimac, nu am putut să-mi reprim o întrebare: Noi îi cerem nota de plată doamnei Merkel?

Culmea e că, mai devreme sau mai târziu, „nemernica" și „nenorocita" o să plătească, democratic, la cent, pentru deciziile luate, fie ele bune sau rele. Însă nota de plată a candidaților și rămașilor mioritici pomeniți mai sus, ca de altfel și cea a multor altora ca ei, o vom achita noi. Probabil ne putem permite. La nevoie, dacă nu ne ajunge de bacșiș, ne putem încerca norocul în Germania.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp