Eram pe punctul de a adormi când vecinii s-au gândit că niște muzică de pe telefonul mobil al unuia dintre ei nu ar strica. Ferm convinși că au gusturi universale sau poate doar nepăsători, au dus implacabil gândul la îndeplinire. La nicio jumătate de oră de la decolare, neîngrădite de nimeni și de nimic, melodii au început să se reverse asupra tuturor celor din preajmă.
În mod normal, obișnuit cum sunt cu zgomotele de croazieră, aș fi ridicat doar o sprânceană și mi-aș fi văzut neabătut de picoteală. Eu când vreau să dorm, dorm. De data aceasta însă, un vers insidios mi-a alungat iremediabil somnul. Poate îl știți. „Trăim viața ca sultanii, / Ca Suleiman și Sulem. / Așa să ne treacă anii, / Nicio grijă să n-avem.”
„Ca Suleiman și Sulem.”
Să ne înțelegem. Nu m-a deranjat genul muzical – fiecare e liber să asculte ce soi de muzică poftește. Nu m-a impresionat impolitețea gestului – e drept, una dintre legile la care țin spune „să nu asuprești pre aproapele tău, nici pre aproapele aproapelui tău, cu muzica ta”, dar când zbori „low-cost” îți asumi anumite riscuri. Nu m-a mișcat nici măcar volumul ridicat al decibelilor, oricât de inadecvat era el (și era). Vi se va părea poate ciudat, dar singurul de vină pentru luciditatea mea bruscă era sultanul Sulem.
Care Sulem?!
De Suleiman auzisem. Numit „Magnificul” de europeni și „Legiuitorul” de otomani, cel de-al zecelea sultan al Imperiului semilunei domnise între 1520 și 1566, cucerise Rhodosul Cavalerilor Ioaniți, distrusese Ungaria regelui Ludovic al II-lea, asediase Viena, intrase ca învingător în Suceava părăsită de un Petru Rareș părăsit de boieri, reputase victorii însemnate împotriva Persiei safavide și în Africa de Nord și inițiase, printre multe altele, o însemnată reformă legislativă. (Pe Suleiman al II-lea l-am scos rapid din calcul, întrucât domnia îi fusese mult mai scurtă și mai puțin spectaculoasă decât cea a omonimului.) De un sultan Sulem nu auzisem însă niciodată. Să fi fost vorba de o confuzie și să se fi gândit textierul / textierii la Selim sultan? Selim I, formidabilul tată al Magnificului, Selim al II-lea, blondul fiu al lui Suleiman, strivit de mitul părintelui său, sau Selim al III-lea, reformatorul alungat de pe tron la începutul secolului al XIX-lea de ienicerii nemulțumiți de reformele sale? Să fi fost vorba de vreun personaj fictiv, colportat de vreun roman „polițist” gen „Copacul ienicerilor”, de vreo carte de popularizare cum ar fi „Suleyman Magnificul şi Sultana Hurrem. Dragoste şi moarte la Istanbul”, sau de vreo telenovelă la modă gen „Süleyman Magnificul”? Sau pur și simplu era „Sulem” doar o rimă facilă pentru „n-avem”, atât și nimic mai mult?
După două ore de agonie, am decis în favoarea ultimei variante. Nu știu foarte exact de ce, dar nu-l / nu-i puteam nicidecum bănui pe autorul / autorii versurilor de frecventarea cărților lui Erhan Afyoncu; Jason Goodwin, inventatorul castratului detectiv Yashim, e un povestitor cu o excelentă pregătire de istoric, și mi se părea implauzibil ca scenariștii turci ai faimoasei telenovele să fi optat pentru Sulem. Nu că ar fi contat, în Assassin’s Creed: Revelations, atașantul asasin Ezio Auditore da Firenze se împrietenește cu Suleiman, fiul lui Selim...
Rimă, așadar. Dar tot degeaba. Aproape imediat, o altă întrebare a început să mă bântuie. Ce naiba era de invidiat la cei doi sultani, fie unul și imaginat, Sulem?!
Odată ajuns acasă, cum deja eram prea obosit să mai lucrez, am hotărât să iau sultanii de coarne și să mă uit la câteva episoade din „Süleyman Magnificul”. Cine știe, mi-am spus în barbă, poate aveam să pricep cum trăiau viața obiectele invidiei, în telenovela turcă, firește.
Experiența s-a dovedit interesantă. Fără să fie vreo capodoperă, decât poate în ochii fanilor împătimiți, telenovela e bine facută. Actori buni, decoruri faine. Intrigi cât cuprinde. Rimează. Numai că la capitolul conținut, treaba cam scârțâie.
Suleiman e dibaci tare, la tot și la toate. La carte, la luptă, la guvernare, la femei. În orele de muncă, impune „dreptatea otomană”, fie și cu forța. În orele de iubit, iubește o soție și un harem. În timpul liber, face bijuterii. E un pic chel, dar are barba deasă. E tânăr, frumos, deștept, drept și viteaz, motiv pentru care dușmani-i poartă pică. (Nu vă faceți griji, vor simți toți pe pielea lor că n-au valoarea lui.) Chiar și după ce începe să îmbătrânească și-și execută mai întâi cel mai bun prieten și apoi, manipulat, primul-născut, nu se lasă deloc. Gestionează două soții și un harem, pune Imperiul la cale cu înțeleptul Ebu’s-Su’ud și nu moare înainte să învingă încă un inamic perfid.
Imperiul otoman a fost și este încă un ecran pe care rulează tot felul de fantasme. Mai întâi, turcii au fost spaima lumii. Mai apoi, au devenit bolnavii Europei. Mai întâi, europenii au admirat meritocrația unui Stat care nu cunoștea conceptul de nobilime ereditară, ca de altfel și disciplina sa militară sau modul presupus imparțial de administrare a justiției. Mai apoi, au înfierat nemilos corupția endemică.
Iar eroina... Alexandrei îi ia un episod să-și vadă familia ucisă de tătari, să fie vândută ca sclavă, să ajungă în haremul sultanului otoman și să leșine inocent-vampic în brațele acestuia. Până la sfârșitul primei serii, devine favorita lui Suleiman, care îi dă numele Hürrem, rezistă cu îndârjire atacurilor și intrigilor consoartei principale a sultanului și rămâne însărcinată cu acesta. În seria a doua, îl convinge pe Magnific s-o elibereze și să o ia de nevastă. Până la sfârșitul serialului, nu numai că supraviețuiește unei sumedenii de comploturi și țese încă pe atâtea, dar reușește să asigure, inclusiv călcând pe cadavre, succesiunea la tron a unuia dintre fiii săi.
Să nu-i invidiezi pe sultani? Putere, bani, femei. Respect. Sau măcar frică. Problema e că-i invidiezi pe motiv de rimă, nu de conținut. Suleiman a fost un personaj foarte interesant; Hürrem, pe care putem s-o bănuim de carismă, e deținătoarea unor recorduri remarcabile: e prima concubină care obține statutul de soție; e prima consoartă căreia i se permite să-i dăruiască sultanului mai mulți băieți; e prima mamă de posibil urmaș la tron care nu părăsește Istanbulul când fiii sunt numiți guvernatori în provincie ca parte a pregătirii lor. Povestea celor doi nu e însă atât despre iubire, sex sau intrigi, cât despre familie, conformarea la așteptările societății și supraviețuirea dinastiei.
Pentru că familia este un spațiu politic. Iar haremul, departe de a fi un cuibușor de orgii, e un spațiu profund ierarhizat, un sistem de rețele și de resurse, care reflectă transformările lumii înconjurătoare. Hürrem are influența pe care o are – Leslie P. Peirce nu ezită să vorbească despre „epoca favoritei” – nu numai datorită atracției exercitate asupra lui Suleiman și calităților proprii, ci și datorită transformărilor structurale suferite de Imperiul otoman. La mijlocul secolului al XVI-lea, Statul nu mai e exclusiv o mașină de război, ci se transformă într-un organism birocratic; sultanul petrece tot mai mult timp în capitală și în palat, iar impunerea autorității sultanale depinde tot mai mult de alianțele matrimoniale contractate și de imaginea publică creată. În noul context, femeile joacă un rol tot mai important în cadrul familiei imperiale, al Istanbulului și al Imperiului.
Numai că nu aceste aspecte i-au interesat pe creatorii serialului. Pe ei i-au interesat aspectele comerciale facile ale întreprinderii. De altfel, titlul telenovelei nu e „Süleyman Magnificul” ci „Veacul de aur”, sintagmă care emite deja judecăți de valoare – există deci un veac de argint, unul de bronz și așa mai departe – și te plasează în lumea mitului. Pe scurt, cei care își doresc o viață fără de griji precum cea a lui Suleiman și a lui „Sulem” invidiază o proiecție, nu o realitate.
Imperiul otoman a fost și este încă un ecran pe care rulează tot felul de fantasme. Mai întâi, turcii au fost spaima lumii. Mai apoi, au devenit bolnavii Europei. Mai întâi, europenii au admirat meritocrația unui Stat care nu cunoștea conceptul de nobilime ereditară, ca de altfel și disciplina sa militară sau modul presupus imparțial de administrare a justiției. Mai apoi, au înfierat nemilos corupția endemică. Mai întâi au vorbit cu entuziasm despre cea mai modernă formă de organizare politică de pe pământ. Mai apoi, au vorbit cu dispreț de „despotism”. Cât despre harem, el a stârnit și stârnește în mod constant fantezii peste fantezii. De multe ori, istoricii înșiși privesc acest Imperiu prin prisma unor concepte care nu sunt deloc potrivite subiectului. (Am în minte „paradigma declinului”, conform căreia, după moartea lui Soliman, Statul otoman ar fi intrat într-un declin „inevitabil”, care ar fi durat sute bune de ani.)
Impresia mea este că preferăm existența unor teritorii pe care să le populăm cu fantasme. Nu citim Coranul (deși în librării s-ar găsi traducerea din arabă a lui George Grigore) pentru că e mai convenabil să ne pronunțăm despre conținutul lui în orb. Avem cunoștințe minimale despre Islam (despre Budism, despre „sectele” neoprotestante...) deoarece e mai simplu să preiei idei de-a gata decât să judeci cu mintea ta proprie. Aflăm despre Imperiul otoman din telenovele.
Osmanistul francez Jean-Claude Vatin și-a imaginat la un moment dat un dialog între Lucette Valensi, autoarea unei frumoase cărți intitulate Veneția și Sublima Poartă – nașterea despotului, și Suleiman. Răspunzând unui chestionar trimis de dna Valensi, sultanul îi atrage amuzat atenția istoricului că există despoți în Imperiul otoman, în Serbia sau în Valahia, de exemplu, dar despotismul e un produs al imaginației occidentale. Se non è vero, è ben trovato.
Veți spune poate că exagerez. Atâta vorbărie pornind de la un amărât de vers?! Ei bine, da. Zilele acestea se vorbește mult, dar în devălmășie despre Coran, Islam, moschei, fundamentalism și terorism, ba chiar despre islamizarea forțată a României. Se amestecă, într-o ciorbă dubioasă, Imperiul otoman, presupus monolitic și imuabil, și „neo-otomanismul” lui Erdoğan, ca și cum ar fi același lucru. Or, impresia mea este că preferăm existența unor teritorii pe care să le populăm cu fantasme. Nu citim Coranul (deși în librării s-ar găsi traducerea din arabă a lui George Grigore) pentru că e mai convenabil să ne pronunțăm despre conținutul lui în orb. Avem cunoștințe minimale despre Islam (despre Budism, despre „sectele” neoprotestante...) deoarece e mai simplu să preiei idei de-a gata decât să judeci cu mintea ta proprie. Aflăm despre Imperiul otoman din telenovele.
O atitudine bazată pe idei primite de-a gata, pe sloganuri interesate sau preluate anapoda și pe jumătăți sau sferturi de informație nu poate fi decât contraproductivă. Dacă vrem să înțelegem mai bine lumea din ce în ce mai complicată în care trăim, avem nevoie de nuanțe, de spirit critic, de lecturi și discuții echilibrate și la obiect. Rimele facile nu sunt o soluție.
Poate că Sulem sună din coadă, însă nu are absolut nimic a spune.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.