Foto: Eugenio Marongiu/ ImageSource/ Profimedia
M-am trezit astăzi cu un sentiment de neputință teribil. Cu un sentiment de final de lume și de istorie, așa cum o știm noi. Pentru că dincolo de reflexul de a-mi scutura capul și a-mi zice că sunt infatuată imaginându-mi că așa trebuie să se fi simțit și pentru alții „darkest hour”, este sigur în jurul meu și în mine un presentiment oribil de și mai nasol.
Sunt bucăți și niciodată nu m-am simțit mai neputincioasă pentru că nu înțeleg ce ni se întâmplă și, dacă nu înțelegi în profunzime ceva, eu cred că nu ai nici cum repara. Nu este despre un candidat sau altul provocând sfârșitul lumii, nu asta este.
Sentimentul de neputință și de disperare îmi vine din locul în care este societatea, din felul în care am impresia că cineva ne împrăștie, învrăjbește, apoi încrâncenează și desparte unul de celălalt în poli opuși, incapabili de apropiere sau de vorbit unul cu celălalt. Trebuie să fii ignorant sau să nu ieși din casă ca să nu vezi în ce hal ne-au adus vremurile și unii cărora le convine o societate ruptă.
E oribil și faptul că știu că fix (o parte din) oamenii și partidele care ne-au adus acum aici, la care am urlat în ultimii ani să se reformeze sau să nu își mai bată joc de speranțele oamenilor, fix alea sunt opțiunea rațională acum. Și da, disperarea mea vine din faptul că în vremuri de inflamare nimeni nu judecă și alege rațional.
Mi-e frică. Mi-e frică pentru că toată viața mea de adult a fost construită pe credința că România e o țară europeană care încet-încet își regăsește locul în lumea din care a fost deviată de legionarism și de comunism. Toată viața și relațiile mele sunt construite pe credința că există o înțelepciune colectivă mare în țara asta și că oamenii au un bun simț care o să îi facă să aleagă astfel încât să nu ne ducem chiar naibii. Ca la Vadim vs Iliescu, ținându-se de stomac și de nas. Ca la o casă în care îți plouă – repari acoperișul, nu dai foc la casă.
Și astăzi mă hăituiește gândul că am greșit, că poate optimismul ăsta al meu, pe care eu îl credeam așezat și pragmatic, e o prostie, că de fapt poate am făcut alegerea greșită, că poate trebuia să găsesc și eu un rost în afara ăstuia în care mă iluzionez că îi fac pe oameni să fie mai buni cetățeni. Nu știu dacă e momentul de lamentări acum, dar am obosit.
Nu am renunțat în viața mea la ceea ce mi s-a părut că e o luptă, mai ales când e foarte greu. Dimpotrivă, atunci m-am încăpățânat mai mult să încerc tot, să încerc orice. Când am văzut prima dată citatul lui FDR cu mai presus de toate, încearcă ceva!, am zis că nu am auzit niciodată ceva care să rezoneze mai bine cu ce fel sunt („It is common sense to take a method and try it. If it fails, admit it frankly and try another. But above all, try something”).
Doar că azi am senzația asta că nu există o descurcare la ce trăim. Ca atunci când încerci să convingi cu argumente raționale, apoi implorând, apoi cu disperare de urlet tăcut în somn pe cineva pe care îl iubești și e pe cale să facă o prostie. Soluția e să îl lași să facă greșeala, să se ducă în zid, sperând că va învăța din asta, nu? Toată lumea are dreptul la a greși, nu? Chiar și când asta înseamnă că suma greșelilor colective va duce spre prăpastie și pe cei din jur? Probabil că este nedrept să ceri individului să nu îi pese de propria viață și de nevoile sale dintr-un timp limitat ce ni s-a dat fiecăruia. Ca să se gândească la ce, la un bine colectiv?
Azi sunt bucăți, dar mâine va trebui să mă adun și să îi dau înainte. O să îmi pun un Peggy Lee – Is that all there is alternat cu Queen – Show must go on. Și o să îi dau înainte. Până la final. Din inerție. Pentru că nu mai am altă soluție.
Ce o să votez duminică? O să votez unul dintre partidele democratice și asumat pro-europene. Nu cu dacă, nu cu parcă ar fi pro-europene. Încă mai cumpănesc dacă să fie o opțiune care chiar mă inspiră (am acest lux la București) sau dacă, pentru a fi circul circ până la final, să aleg dintre cei aflați la guvernare în ultimii 4 ani, ca să știu că mi-a fost greața greață până la capăt (better the devil you know, right?). Mi-e frică de rânjetele lor de hiene bete de când își vor clama victoria, dar hei, am suficient timp după să le scriu mailuri furioase și să îi înjur după. Dacă îmi promit că ne lasă în Europa și NATO și măcar nu strică mai rău ce avem acum pe partea de drepturi. Sau poate o să aleg cum îmi place, ca un ultim omagiu adus a ceea ce putea fi o țară care s-a maturizat.
Da, așa de repede mi-am scăzut standardele. Așa de tare simt neputința. Și atât de tare îmi e frică. Îmi pare rău că nu am pentru voi niciun strop de speranță azi. Nu mă certați că nu ar fi fost momentul acum să deprim lumea, nu mai am nici pentru mine. Am dat tot ce aveam. De acum, e doar inerție, frică și gândul că jucăm până la capăt. Above all, try something.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.