Să mai fim şi cârcotaşi: Francisc - un papă cu multe limite intelectuale şi morale, dar un om plin de bunătate şi umanitate

foto: Maria Laura Antonelli/Shuttersto / Shutterstock Editorial / Profimedia

Cum era şi de aşteptat, moartea Papei Francisc (Jorge Mario Bergoglio) a creat un val de emoţie în toată lumea, iar în presa românească s-au rupt zăgazurile. Fiind şi a doua zi de Paşti, când subiectele la televiziunile de ştiri din România nu par să depăşească niciodată ouăle roşii, pasca, cozonacul, drobul şi friptura de miel, de ai zice că suntem o naţie de mâncăi, moartea Papei a venit „ca o pleaşcă”, vorba lui Theodor Paleologu. I s-au dedicat ore întregi de emisiuni la televiziuni, s-au scris deja sute de pagini elogioase în presa scrisă sau digitală. Ca şi la moartea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi Irlandei de Nord, noi, românii, arătăm că la priveghiuri şi parastase suntem neîntrecuţi. De aceea acest articol nu va fi – mă tem – unul elogios, măcar că sunt şi motive autentice de elogiu, ci unul mai degrabă critic. Nu de dragul criticii înseşi, ci pentru că, aşa cum e firesc, orice om are lumini şi umbre, nimeni nu e doar înger sau doar demon şi s-ar cuveni, în spiritul obiectivităţii, să vedem şi scăderile unei asemenea personalităţi publice.

Intelectual mediocru şi lipsit de orizont cultural

Am s-o spun de la bun început: nu am fost niciodată un fan al Papei Francisc. Şi asta nu pentru că ar fi fost el prea modernist sau prea conservator pentru gustul meu, ci pur şi simplu pentru că m-am simţit mai apropiat de Papa Ratzinger (Benedict al XVI-lea), pe care am şi avut privilegiul de a-l întâlni, pentru câteva secunde, ca jurnalist în 2009, şi mi se pare că Bergoglio nu-i ajungea nici la genunchi din punct de vedere intelectual. Recent am terminat de citit ditamai cărţoiul scris de Joseph Ratzinger, Gesù di Nazaret, despre viaţa şi mesajul lui Hristos: deşi pretinde a se adresa novicilor ca mine, Ratzinger atinge subtilităţi la care puţini teologi din lumea de astăzi au acces. Bergoglio în niciun caz nu se putea ridica la un asemenea nivel de cultură teologică şi erudiţie. În plus, Ratzinger ştia latineşte şi greceşte ca pe propria limbă maternă, germana, iar asta se simte în toată opera lui. Pentru mine, ca clasicist, ăsta e încă un argument hotărâtor pentru a-l prefera pe el: Bergoglio era departe de un asemenea deziderat intelectual. De altfel, sub pontificatul lui latina a decăzut enorm la Vatican, deşi rămâne una din limbile oficiale ale statului papal. Postările lui (sau, mă rog, ale celor care-i administrau contul) în latină pe reţeaua Twitter şi apoi X îţi zgâriau ochii şi timpanele (în caz că ai fi încercat să le citeşti cu voce tare), erau un fel de traducere mecanică din italiană făcută de nişte elevi mediocri de liceu din Italia. Enciclicele lui, adică acele scrisori pastorale ce conţin esenţa gândirii teologice a unui papă, nu au nici ele consistenţa intelectuală ale celor scrise de Ratzinger sau chiar de Karol Wojtyła. Şi în limba italiană acest papă argentinian avea unele probleme, încă părea a fi străin de această limbă care, în general, pentru orice vorbitor nativ de limbă neolatină, este una din cele mai uşor de deprins. Insist asupra acestui aspect pentru că un papă nu e un simplu popă şi, atunci când eşti într-o asemenea poziţie, contează nu numai intenţiile şi faptele bune, ci şi moştenirea culturală pe care o laşi în urma ta. Desigur, pentru un slujitor al lui Hristos moştenirea spirituală trebuie să primeze, iar aceasta pare a fi una trainică în cazul lui Bergoglio, dar, aşa cum spune şi Hristos, „pe acestea trebuia să le faceţi şi pe celelalte să nu le lăsaţi” (Matei 23.23). Contează enorm apropierea de oameni, apropierea de cei marginalizaţi din societate, o vorbă bună, chiar şi una mai aspră adresată unor lideri aflaţi, asemenea gherţoiului de J. D. Vance, vicepreşedintele SUA, în flagrantă contradicţie cu mesajul hristic, un sfat, un gest de milostenie, dar în egală măsură contează şi ce rămâne în urma ta din punct de vedere cultural. Or, sub acest aspect, Bergoglio nu s-a dovedit a fi la înălţime.

Lipsa de claritate morală şi încurcarea borcanelor

Nici din punct de vedere moral Bergoglio nu a foat întotdeauna ceea ce trebuia să fie. Venind dintr-o ţară care a cunoscut comunismul, acest papă a păstrat o oarecare nostalgie acestui tip de regim politic, despre care se ştie că nu e chiar cel mai prietenos cu religia în general şi cu creştinismul în special. Astfel, nu a părut deloc ofensat de gestul controversatului preşedinte bolivian Evo Morales de a-i dărui un oribil crucifix în formă de seceră şi ciocan. Ba chiar a declarat că înţelege foarte bine simbolistica unui asemenea obiect care pentru cei mai mulţi creştini e o blasfemie. Nu ştim care e înalta simbolistică a crucii gravate pe seceră şi ciocan, marca odioasă a comunismului criminal, dar ştim sigur că Bergoglio a încurcat atunci borcanele. Aceasta nu a fost însă cea mai gravă problemă a sa de natură etică. Ezitările lui în privinţa războiului din Ucraina îl plasează într-o zonă încă şi mai detestabilă pentru că nu a părut a înţelege cu adevărat substanţa noţiunii de pace, în numele căreia pretindea că luptă (ca orice comunist), şi nici a distinge cu claritate agresorul de victimă, o confuzie pe care şi nou instalatul regim al derbedeilor de la Casa Albă o face cu asupra de măsură. Desigur, cunosc contraarrgumentele: a vrut să salveze vieţi omeneşti, să-l îmbuneze pe tiranul de la Kremlin dând, diplomatic, senzaţia că înţelege şi revendicările ruşilor etc. Îmi pare foarte rău, dar eu nu văd aşa lucrurile şi simpla dorinţă de pace, un ideal foarte nobil de altfel, nu justifică lipsa de claritate morală, cu atât mai mult cu cât pacea în orice condiţii nu este pace, ci mai degrabă o pacificare a victimei de către călău prin puterea pumnului sau a bocancului în gură. Un alt aspect care pentru mine ridică nişte probleme este deschiderea lui faţă de imigranţi din culturi nu numai complet străine de cultura iudeo-creştină şi de civilizaţia occidentală, ci chiar opuse pe faţă acestora. Este, fără îndoială, cu totul lăudabil gestul de bunăvoinţă faţă de aproapele nostru aflat în necaz. La urma urmei, samarineanul care l-a salvat pe bărbatul căzut în drum după ce acesta fusese bătut măr de tâlhari, avea o altă religie şi cultură decât iudeii şi, cu toate astea, e dat drept exemplu demn de urmat de Hristos într-una din cele mai faimoase parabole (a samarineanului milostiv: Luca 10.25-37). Nu faptul că aceşti imigranţi din zilele noastre au o altă religie mă deranjează, ci numărul lor exagerat de mare şi ostilitatea pe care în mod vădit o arată faţă de creştinism şi regulile de convieţuire occidentală. Repet, este cu totul lăudabilă bunătatea Papei, dar un papă trebuie să ştie că gesturile sale nu sunt lipsite de semnificaţii şi că, atunci când deschizi larg uşa străinilor, trebuie să te asiguri nu numai că aceştia au reale motive de a fi ajutaţi, dar şi că, băgându-i în casa ta, acestora nu le stă gândul la alte prostii. La fel, este de lăudat susţinerea civililor din Gaza, pe care evreii din Israel, dacă e să fim cinstiţi, i-au cam supus exterminării, dar nu se poate să nu înţelegi că teritoriul respectiv a fost şi, în mare parte¸ încă este o sursă de terorism în acea parte de lume. Instinctul de a face bine, oricât de meritoriu, trebuie coroborat şi cu inteligenţa şi informaţia culturală, altfel rişti să faci mai mult rău decât bine.

Un papă apropiat de oameni şi plin de umanitate

Să nu cădem însă în ispita de a-l critica exagerat sau chiar de a-l denigra pe Papa Francisc! Sunt foarte mulţi idioţi la noi, mai ales în mediul online, care vituperează împotriva Sanctităţii Sale tocmai din pricini care mie unuia nu mi se par a fi motive de critică, ci dimpotrivă. Sigur, eu sunt un Gates-ist (n-aş putea să spun Soroşist pentru că nu George Soroş, ci Bill Gates mi-a finanţat studiile la Cambridge), deci nu pot fi, în ochii călingeorgeştilor, simioneştilor, gavrileştilor, şoşocarilor şi victorpontiştilor din România, decât un neomarxist LGBT-ist spălat pe creier. Aşa o fi, dar, până una alta, să vedem şi meritele omului! Este de netăgăduit că Bergoglio avea o priză la public şi la tineri pe care niciunul din predecesorii săi nu a avut-o. Şi asta pentru că a ştiut să coboare de la amvon printre semeni şi să se comporte uman, să înţeleagă şi nevoile oamenilor obişnuiţi de pe stradă, apăsaţi de necazuri, de datorii, de boli, de războaie etc. Preţuind mai mult cultura inimii decât cultura livrescă, a fost capabil să vorbească pe limba acestora într-un fel în care inteligentul şi scorţosul Ratzinger nu ar fi putut-o face niciodată. Apropierea sa de femei, altfel relegate, de obicei, şi în Biserica Catolică, şi în cea Ortodoxă (poate mai abitir în aceasta din urmă), la pangar să vândă lumânări sau trimise direct la cratiţă, este, de asemenea, vrednică de toată lauda. Multe controverse a stârnit Sanctitatea Sa şi prin deschiderea faţă de persoanele gay, un subiect cu adevărat tabu până la el. Mie abia asta mi se pare, şi din motive strict personale, un merit fantastic: a fost primul ierarh creştin care, înţelegând cu adevărat mesajul lui Hristos, nu a mai aruncat cu piatra sub pretextul, profund ipocrit şi homofob, de a-i curăţa de păcate pe nişte oameni deja vulnerabili şi atacaţi din toate părţile în societate, ci a încercat să înţeleagă şi să nu judece. O asemenea deschidere este încă de negândit la nivel oficial in Biserica Ortodoxă Română, deşi eu pot depune mărturie că nu toţi preoţii ortodocşi sunt nişte încuiaţi. Preotul meu duhovnic, pe care, protejându-l, n-o să-l numesc, este unul dintre ei şi sunt foarte fericit că l-am întâlnit.

Prin urmare, Papa Francisc nu a fost vreo lumină într-ale teologiei dogmatice sau istoriei religiilor, nu ştia nici latineşte şi greceşte ca predecesorul său şi nu a reuşit mereu să arate claritate morală în judecăţile sale, dar, în ciuda acestor scăderi, a fost un om indiscutabil bun şi plin de iubire faţă de semeni, de doriţa de a-i înţelege şi de a nu le face şi mai mult rău. Câteodată, poate că omenirea are nevoie şi de astfel de lideri spirituali. Să învăţăm să mai preţuim şi bunătatea omului, că după aia ne trezim cu câte un cretin ursuz şi ne mirăm de ce se îndepărtează oamenii de Biserică!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp