România a scăpat momentan de Ro-exit, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece! Cum cad românii în capcanele în care au căzut britanicii

Foto: Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia

Mulţi dintre noi au răsuflat uşuraţi vineri la vestea că alegerile prezidenţiale au fost anulate de Curtea Constituţională a României şi că, deci, posibilitatea ca luni să ne trezim cu un un comisar al Kremlinului la Cotroceni a fost eliminată deocamdată. 

Doamna Lasconi, care merită tot respectul nostru pentru că, vreme de două săptămâni, a ţinut aproape singură piept demenţei ruseşti şi anti-europene, nu avea totuşi nicio şansă să câştige turul al doilea pentru că tsunami-ul extremist din România era, în acest moment, imposibil de controlat. 

Dar oare pentru cât timp putem răsufla uşuraţi? Ideea că ai mai putea, a doua oară, să salvezi democraţia cu mijloace totuşi nedemocratice iese din discuţie şi, oricum, administraţia Trump, ai cărei membri deja vociferează împotriva a ccea ce ei percep a fi fost făcut în România la comanda lui Antony Blinken, secretarul de stat al lui Biden, nu va tolera încă o încercare de eliminare postelectorală a unui candidat conservator, fie el şi vasal al Rusiei. 

Călin Georgescu poate nu va mai ajunge să candideze – şi bine ar fi, dacă ancheta penală îl dovedeşte vinovat de trădare, ca viitorul scrutin să-l prindă la Jilava sau la Rahova –, dar nu despre el e vorba, ci despre o întreagă stare de spirit care pare să-i fi făcut pe români, în ultima vreme, extrem de ostili Uniunii Europene şi valorilor vestului în general. Eu nu cred că euroscepticismul atroce al unei părţi semnificative a românilor va dispărea în câteva luni. Da, unii vor fi fost influenţaţi, chiar manipulaţi grosier prin intermediul propagandei ruseşti şi al celei româneşti neolegionare, dar cei mai mulţi nutresc sentimente sincere de ură faţă de UE, NATO, LGBT etc. Sunt oameni aflaţi într-o criză acută de identitate, unii dintre ei locuind în diaspora, deşi doar fizic sau cu numele (pentru că, în fapt, ei nu sunt integraţi defel în ţările în care trăiesc), oameni de cele mai multe ori cu o educaţie precară, oameni pe care vestul cu diversitatea sa culturală îi sperie şi care se simt mai apropiaţi sufleteşte de Rusia. 

Nu trebuie să negăm evidenţa, chiar dacă nu ne convine. Întotdeauna şi în orice popor există o astfel de masă „conservatoare” (deşi i-am putea spune, mai degrabă, troglodită, pentru că adevăratul conservatorism nu are nimic de-a face cu grobianismul pe care l-am văzut dezlănţuit în ultimele zile), care, nefăcând faţă provocărilor prezentului, cere să se oprească timpul în loc şi să ne întoarcem utopic la vremuri care dintr-o dată par mai bune, deşi, obiectiv vorbind, desigur că asta e o simplă iluzie. Problemele apar atunci când politicieni suficient abili exploatează cinic prejudecăţile şi fricile acestor oameni, lipsa lor de educaţie, de orizont şi mai ales setea de răzbunare. 

În acest sens, mi se pare că pericolul nu a trecut deloc: mai întâi pentru că evenimentele sunt prea recente şi câteva luni nu vor dispersa sentimentul de ură al concetăţenilor noştri, apoi pentru că Moscova şi aripa ceauşistă din tristele noastre servicii de informaţii nu vor dormi nici ele. Şi mai e ceva: Ro-exitul – căci, să nu ne minţim!, despre asta e vorba aici – s-a conturat deja ca un ideal plauzibil pentru mulţi români din ţară şi din afara ei, iar cu idealurile e greu de luptat. Ştiu asta pentru că, în calitate de britanic prin naturalizare, am trecut deja prin experienţa oribilă a Brexitului: am văzut cum, dintr-o mişcare relativ inofensivă şi de nişă în politica britanică, susţinută de xenofobi şi rasişti ca Nigel Farage, cel care tuna şi fulgera împotriva românilor, a devenit, în doar câţiva ani, proiectul mainstream al conservatorilor britanici, care deţin şi cele mai multe instituţii media. 

Astfel, pe fondul unei imigraţii – ce-i drept – crescânde, Brexit a ajuns, în scurt timp, pe buzele tuturor: la sate, în oraşele mici şi mai sărace, la periferia marilor oraşe, dar şi în unele cercuri intelectuale onorabile. 

Susţinătorii Brexit şi extremiştii români – imposibil de convins

La fel ca şi votanţii Brexit, votanţii extremiştilor români au convingeri de beton şi urăsc cu sinceritate şi din toată inima tot ceea ce nu consună cu „valorile” lor: urăsc Uniunea Europeană, urăsc străinii, urăsc persoanele LGBT, urăsc ştiinţa, urăsc presa şi urăsc, în general, tot ce nu este anchilozat în ceea ce-şi închipuie ei că ar fi tradiţie. Este o iluzie să-ţi imaginezi că poţi dialoga cu aceşti oameni, că poţi avea o conversaţie minim civilizată cu ei sau că-i poţi abate de la convingerile lor sinistre. Nu, ei ştiu dinainte că tu le vrei răul, că urmăreşti să-i manipulezi, dar ei s-au prins din timp de faptul că tu eşti un neomarxist spălat pe creier. Este deci o pierdere de vreme şi de energie să încerci să discuţi cu ei. 

Mulţi ziarişti britanici, la vremea respectivă, exact asta încercau să facă: să-i des-convingă pe susţinătorii Brexit prin argumente raţionale. Este o mare greşeală, pe care observ că au făcut-o şi continuă s-o facă şi mulţi ziarişti şi influenceri români. Nu cu cei care sunt deja convinşi trebuie vorbit, ci cu cei nehotărâţi sau indiferenţi. Numai de la aceştia putem spera să aibă o minimă deschidere spre argumentele noastre.

Boris Johnson şi extremiştii români – „eroii” poporului

Ca şi Boris Johnson, principalul motor al Brexitului, liderii extremiştilor români, adică George Simion, Călin Georgescu, Diana Şoşoacă etc., le promit oamenilor restabilirea demnităţii, căci şi britanicii, ca şi românii, se simţeau umiliţi şi călcaţi în picioare de Uniunea Europeană. 

Boris era eroul popular, cel care avea să bată cu pumnul în masa bogaţilor şi să dea cu ei de pământ, aşa cum făgăduiesc şi ai noştri. Desigur, britanicii uitau că Boris nu era nicidecum un om anti-sistem, ci provenea din inima sistemului însuşi: fusese primarul Londrei şi membru în guvernul lui David Cameron (cum şi Georgescu a lucrat în Ministerul de Externe, deşi în condiţii mult mai dubioase şi mai puţin transparente). 

Şi unii, şi alţii le vând oamenilor simpli şi mai puţin educaţi, dar şi unora dintre cei cu şcoală, iluzia că vor fi din nou ce-au fost odată, vorbesc în propoziţii simple şi apăsate şi apasă pedala suveranismului până la fund. Aparent, e uşor să le demontezi falsurile şi manipulările, dar, în practică, e foarte greu: în cazul lui Boris pentru că omul e foarte educat (a studiat latina şi greaca la Oxford), dar de un oportunism fără margini, iar în cazul lui Georgescu, Simion ori Şoşooacă pentru că, deşi nu au nicidecum acelaşi nivel intelectual ca Boris, se pliază exact pe ceea ce doresc oamenii simpli să audă şi „livrează” cu multă siguranţă toate ticăloşiile Rusiei. 

Totuşi, din spirit de corectitudine, se cuvine să spunem că, dacă în cazul Marii Britanii, ideea că britanicii erau umiliţi de UE era pur şi simplu o minciună, în cazul României putem reproşa UE o anumită indiferenţă. Şi nu-mi vine în minte decât admiterea noastră în Schengen. Să nu ne amăgim: am fost călcaţi în picioare de Austria doi ani de zile cu permisiunea tacită a UE, care nu a pus nici cea mai mică presiune pe această ţară să se comporte corect faţă de români şi bulgari. Ideea că admiterea noastră în Schengen a depins vreodată doar de un singur stat e ridicolă. Ca dovadă: atunci când situaţia a devenit albastră, iar românii ameninţă să întoarcă spatele UE, slăbind-o şi mai mult, s-a putut decide, aproape în regim de urgenţă, admiterea noastră totală în spaţiul Schengen şi e greu de crezut că a fost o coincidenţă. Mă tem să nu fie însă prea puţin şi prea târziu: românii au avut dreptate să se simtă umiliţi şi jigniţi de partenerii lor occidentali.

Argumente raţionale vs. spaime viscerale

Şi în Marea Britanie, şi în România tabăra pro-UE crede că lupta aceasta se poate câştiga la nivel raţional, cu argumente sofisticate. Asta înseamnă a nu te pricepe nici la psihologie, nici la oratorie. O asemenea luptă se câştigă exclusiv la nivel emoţional, dar într-un mod deştept. 

Asta au făcut susţinătorii Brexit şi au avut succes. Au speculat unele din cele mai adânci spaime ale britanicilor: frica de străini, care au fost pur şi simplu demonizaţi în acea campanie, şi frica de subjugare din partea unui stat supranaţional. Străinii nu mai aveau identitate, nu mai erau vecinii, colegii sau prietenii lor, ci erau răul absolut, gloatele care veneau să le fure joburile, să trăiască pe spatele lor şi să comită crime abominabile în Marea Britanie. 

În România, pe lângă aceste spaime, se mai adaugă două: cea faţă de război (de înţeles în contextul geopolitic actual) şi, dat fiind nivelul nostru mult mai precar de educaţie, spaima viscerală de gay. Aceasta din urmă este însă mult mai periculoasă pentru că este încurajată activ şi de Biserica Ortodoxă Română. Desigur, majoritatea covârşitoare a susţinătorilor extremiştilor români nu ştiu nimic despre gay, nu au vorbit în viaţa lor cu ei şi şi-i imaginează ca pe nişte monştri, ca pe nişte bolnavi psihic suferind de deviaţii primejdioase şi care trebuie închişi în dormitor, dacă nu chiar băgaţi la balamuc sau la puşcarie. Habar n-au de dramele prin care trec aceştia, uneori în interiorul propriilor familii, de lipsa lor totată de drepturi în România, unde autorităţile refuză, în dispreţul organismelor internaţionale care ne condamnă constant, să pună în aplicare deciziile CEDO şi unde, până în 2001, BOR, prin vocea ierarhilor săi, se zbătea disperată să-i ţină în puşcărie. Dar când dezumanizezi categorii întregi de persoane în scopuri politice, identitatea şi sentimentele acelor persoane nu contează căci ei sunt prezentaţi ca nişte monştri. 

De fapt, de aici se naşte şi temerea mea: susţinătorii extremiştilor „simt enorm şi văd monstruos”, ca să-l citez pe Caragiale din nuvela Grand Hôtel „Victoria Română”, în timp ce noi, ceilalţi, suntem – îmi place să cred – fiinţe raţionale, cu o anumită jenă faţă de argumente de acest tip. Or, tocmai această jenă s-ar putea să ne coste. Într-un război cultural nu-i câştigi pe oameni exclusiv cu argumente financiare, cu fonduri europene, cu intrarea în Schengen. Trebuie ţintit mult mai la corazón, la ceea ce-i doare pe români mai tare: spaima de a nu mai fi liberi să călătorească şi să trăiască unde vor, spaima de a-şi pierde copiii sau părinţii plecaţi deja şi integraţi în ţarile UE (fiindcă cei neintegraţi, care trăiesc acolo ghetoizaţi, vor vota cu extremiştii), spaima de sărăcie, de sistarea pensiilor etc. Sigur, aceste argumente emoţionale trebuie coroborate şi cu unele raţionale, dar accentul trebuie să fie pe emoţii pentru că marea bătălie este despre valori şi modul nostru fundamental de viaţă, nu despre autostrăzi şi fonduri europene nerambursabile.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp