Rinocerizarea României sau despre furie şi ură în stare pură. Când te uiţi în oglindă şi constaţi că ţi-a ieşit un corn

Recenta melodie a trupei Taxi, „Când rinocerii”, a provocat un acces de furie pe reţelele sociale cum n-am mai văzut de la alegerile prezidenţiale anulate anul trecut. Poate mai mult chiar decât Klaus Iohannis, decât Nicuşor Dan sau decât Ilie Bolojan. 

Nu-mi amintesc să fi văzut o asemenea cantitate de lături în mediul online nici în cele mai abjecte momente ale campaniei prezidenţiale reluate în mai. Ăsta este un semn că arta adevărată, când are un mesaj clar şi asumat şi atinge – aşa cum ar trebui s-o facă – corzi sensibile în societate, e mult mai puternică decât retorica, deci decât discursurile, oricât de inflamate, ale politicienilor.

Pentru a provoca furie sau orice alt fel de emoţie nu e nevoie de îndemnuri explicite, de fraze mari, de meşteşuguri oratorice. Sunt bune şi astea, dar arta are o putere sporită pentru că, atunci când e autentică şi deci valoroasă, te pune în faţa unei oglinzi, te provoacă fără a o spune, iar ceea ce vezi s-ar putea să nu-ţi placă. Nu întâmplător regimurile totalitare se tem, încă din antichitate, infinit mai mult de fenomenul artistic decât de opoziţia politică. Octavianus Augustus (63 î. Hr. – 14 d. Hr.), primul împărat al Romei, putea băga pumnul în gură oricărui opozant şi chiar o făcea, fiind un despot sinistru, dar cu arta era mai greu să se lupte. De-aia l-a şi enervat la culme poemul „Arta iubirii” al marelui şi popularului Ovidiu pentru că acesta lua în râs cele mai stupide şi conservatoare politici sociale ale împăratului, promovând liber relaţiile adultere şi sexul dezmăţat când Augustus încerca să impună „moralitatea” la Roma. Ovidiu nu-şi bătea joc de tiran explicit, dar oricine pricepea unde bătea el. Cu un senator care se trezea vorbind împotriva lui în Senat Augustus putea rezolva imediat, dar cu un poet care îi făcea de râs programul de revigorare morală a romanilor (căci şi pe vremea aceea existau anxietăţi legate de woke-ism) era niţel mai dificil şi mai periculos pentru că ştia şi el că arta are o putere asupra maselor pe care niciun discurs şi nicio politică, oricât de frumos împachetate, nu o puteau contracara. Aşa că, într-o noapte, l-a făcut pachet pe Ovidiu şi l-a relegat, drept pedeapsă, printre altele şi pentru poezia lui licenţioasă, direct la Tomis (Constanţa de astăzi). Cam asta ar vrea – ori poate chiar mai rău – şi „suveraniştii” noştri să le facă celor de la Taxi şi personalităţilor care au apărut în videoclipul piesei „Când rinocerii”.

Rinocerizarea sau când te uiţi în oglindă şi constaţi că ţi-a ieşit un corn

Metafora rinocerizării folosită de trupa Taxi îşi are ca sursă, evident, piesa de teatru „Rinocerii” a lui Eugène Ionesco, o adevărată alegorie filosofică despre seducţia conformismului exercitată de ideologiile şi regimurile totalitare şi despre absurdul existenţei individului confruntat cu iraţionalul colectiv. Desigur, cei care contestă şi ridiculizează vehement piesa nu au acces la astfel de subtilităţi filosofice şi referinţe literare şi s-ar putea obiecta că reacţia lor viscerală a fost provocată de prezenţa în videoclip a unor oameni care sunt cunoscuţi ca fiind pro-europeni şi anti-extremişti şi pe care ei îi detestă pentru poziţia lor politică. 

Dar eu cred că este mai mult decât atât. Despre Oana Pellea, Victor Rebengiuc, Irina Margareta Nistor, Angela Gheorghiu şi toţi ceilalţi nu cred că avea nimeni vreo temere că ar susţine mişcarea „suveranistă” sau că şi-ar fi schimbat opţiunile politice radical de astă primăvară până acum. Nici chiar cei mai optimişti „suveranişti” nu ar fi putut spera la o astfel de schimbare de macaz. Cred, mai degrabă, că melodia însăşi, felul în care a fost filmat videoclipul ei şi textul piesei au contribuit în primul rând la furia declanşată pe reţelele sociale. În fond, rinocerii s-au uitat în oglindă, preţ de două minute, şi şi-au văzut propria urâţenie: şi-au văzut pielea îngroşată şi cornul din frunte (exact ca în piesa lui Ionesco) şi poate că şi-au auzit şi cumplitul grohăit, un fel de limbaj automat preluat de idolii lor direct de la Kremlin şi descriind o lume întoarsă cu susul în jos, cu valorile negate şi dispreţuite, cu umanitatea călcată în picioare şi, deşi nici piesa lui Ionesco, nici piesa trupei Taxi nu o menţionează explicit pentru că alta este miza textului, cu masculii rinoceri alfa de tip Hitler, Putin, Trump, Vance, Farage, Orban, Georgescu etc. pe post de lideri ai hoardelor dezlănţuite. 

Evident că nimănui nu-i place să-şi vadă propria hidoşenie expusă în toată goliciunea ei de muzica şi textul unei piese mult mai eficient decât dacă ar fi fost atacată de la o tribună politică explicită. Tocmai în asta constau măreţia şi puterea artei: că reuşeşte să transmită un mesaj dur şi să vorbească despre o realitate cruntă a zilelor noastre fără a pronunţa niciun un nume şi fără a face nici măcar o aluzie la vreun partid politic contemporan. Totuşi, cine are urechi de auzit – şi chiar şi rinocerii au – aude.

David Popovici – hăituit de rinoceri

Eu am pielea tăbăcită încă de pe vremea când lucram în presă, deci nu mă las impresionat cu una, cu două de limbajul vulgar al cititorilor sau comentatorilor de pe reţelele sociale. Şi nici de data asta nu am fost, dar o revelaţie tot am avut, iar ea a fost prilejuită de reacţia la un mic comentariu postat pe pagina de Facebook a unui cunoscut ziar sportiv în apărarea lui David Popovici, care apare şi el în videoclipul cu pricina şi despre care respectiva gazetă scrisese un articolaş cu intenţie evident polemică. 

Mărturisesc că eu am o slăbiciune pentru David şi, chiar dacă altădată i-am criticat unele decizii sau prestaţii sportive, nu suport să-l văd atacat violent de nişte neica-nimeni în drum care s-ar îneca şi într-o găleată cu apă, nişte gherţoi care se bat vara la mare cu salvamarii de viteji ce se cred ei în valuri când e furtună. Ei bine, comentariul meu în apărarea lui David, pe lângă cele vreo 2000 de like-uri, a generat şi câteva sute de comentarii vitriolante (până am blocat notificările) în care băiatul era făcut albie de porci. De mine nu mai vorbesc: atâtea înjurături de dumnezei, de cristoşi, de morţi nu cred că am văzut vreodată laolaltă. Nişte doamne care pretindeau, în descrierea profilului lor, a fi creştin-ortodoxe au intrat chiar pe pagina mea de Facebook şi m-au blestemat cu obidă, urându-mi nişte lucruri pe care în niciun caz nu le-ai putea învăţa la Sfânta Biserică dacă ai şi frecventa-o. 

Lui David i se reproşează că i-a susţinut pe „Mucuşor”, pe „Bolovan” şi pe Lasconi, că a promovat vaccinul anti-Covid şi că e vândut „soroşiştilor” şi neomarxiştilor. Desigur, e inutil să ceri claritate ideatică sau ideologică unor astfel de oameni pentru că bezna cognitivă în care se zbat sărmanii este de nepătruns, dar un pic de umanitate şi de bun-simţ nu mi se pare că ar fi deplasat să pretindem. 

Ceea ce izbeşte în vorbele acestor indivizi – şi aceasta a fost revelaţia mea – este furia inimaginabilă, ura în stare pură. Oamenii ăştia nu au doar nişte opinii politice diferite de ale mele/ noastre pe care le exprimă mai contondent din cauza lipsei de instrucţie. Nu, oamenii ăştia te urăsc din tot sufletul, te consideră duşmanul lor şi sursa nefericirii şi neîmplinirii lor. 

Asta m-a dus cu gândul la nişte vorbe înţelepte ale lui Seneca din tratatul lui „Despre mânie”. Zice filosoful latin, în descendenţa stoicilor greci, că furia este o boală a sufletului care se hrăneşte singură, fiind autoimună şi contagioasă, şi – ceea ce mi se pare mult mai grav şi mai relevant – că „Ira est cupiditas ulciscendae iniuriae”, adică „Furia este dorinţa de răzbunare a unei nedreptăţi”. Nici nu mai contează – spune Seneca – dacă nedreptatea este reală sau închipuită. Contează sentimentul că ţi s-a făcut o nedreptate, că ai fost privat de un bun care era al tău, de ceva ce ţi se pare că ţi se cuvenea. Parcă ar vorbi despre noi românii (sau americanii, englezii, francezii) de astăzi, nu despre romanii de acum 2000 de ani: şi la noi „suveraniştii”, adepţii cultului lui Călin Georgescu sau, mai simplu, cozile de topor ale lui Putin, consideră că li s-a făcut o mare nedreptate prin anularea alegerilor şi apoi prin câştigarea lor de către „Mucuşor”, pe care – ştiu ei sigur – l-a pus Emmanuel Macron în fruntea României ca să ne facă colonie franceză, să ne ia apa de la Vidraru şi să ne bage în război cu ruşii pentru ucrainenii care mănâncă din sudoarea noastră. Cu aşa ceva nu ai cum să te lupţi pentru că, aşa cum spune şi Seneca, nu există leac pentru o astfel de boală. Când dă strechea în tine, niciun argument şi nicio discuţie raţională nu te mai pot salva pentru că tu nu-ţi mai doreşti decât validarea propriei versiuni a „realităţii” şi răzbunarea „nedreptăţii”. Câmd devii rinocer, nu mai poţi gândi cu capul tău, eşti strivit de puterea masei căreia eşti sedus să i te asimilezi şi te conformezi cuminte judecăţilor dinainte emise pe TikTok, pe Facebook şi în propria bulă impermeabilă. 

De aici până la violenţa fizică nu mai e decât un pas. Jumătate de pas l-a făcut deja deputatul Dan Tanasă pentru tine, arătându-ţi direcţia cornului / pumnului pentru a-ţi alina suferinţa şi a-ţi ostoi setea de „dreptate”. De data asta ţinta au fost muncitorii străini, data viitoare va fi o alta: probabil o minoritate sexuală sau etnică ori poate cei care susţin dreptul la avort sau continuarea apartenenţei noastre la UE şi NATO. N-ai de unde să ştii înspre ce se canalizează furia rinocerilor spre răzbunarea „nedreptăţii”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp