Gabriela Hobeanu

O să ziceți că așa încurajăm cerșitul. Poate că da. Sau poate că nu. Foto: Watford Herts London / Alamy / Alamy / Profimedia

Cu toții am auzit de un David, o Irina sau un Matei sau cum l-o chema pe copilul ăla care deranjează toată clasa. Acela catalogat de multe ori needucat, prost crescut. Foto: Media for medical / Profimedia

Muncim ca sclavii, chiar dacă spunem că ne place ceea ce facem. (Foto: Profimedia Images)

„- Da, da, mă trezesc. Dar prima oră avem materia X, zice copilul întorcându-se pe partea cealaltă. Și doamna doar ne dă un link și atât. O să intru la ora următoare.” (Foto: Guliver Getty Images)

Nu ne mai căutăm jumătatea pentru că nu mai credem în basme cu prinți și prințese. Sau o căutăm cu conștiinciozitate și îndârjire. Și găsim oameni cu tot cu defectele lor. Și apoi căutăm alții. Pentru că, în mod conștient sau nu, mintea noastră are o imagine destul de exactă a lui Făt Frumos sau a prințesei din povești. (Foto: Guliver/ Getty Images)

”Oare blufează? Sau are cărți excepțional de bune?” Mă întrebam în mintea mea. Dacă celălalt nu merge cu valul, nu va ști niciodată. Va trăi cu întrebarea, cu nesiguranța, neștiind ce s-ar fi putut întâmpla. Câștiga oare dacă mergea mai departe? (Foto: Guliver/ Getty Images)

Țineam ochii strâns închiși, prefăcându-mă că dorm, ca să adoarmă și el. (Foto: Guliver Getty Images)

„- Ce face gașca astăzi? Toată lumea e cuminte, da?! Astăzi nu are voie nimeni să vomite!” Foto Guliver/Getty Images

Când am fost ultima dată la dumneavoastră în cabinet am venit cu gândul ca, după ce îmi scrieți rețeta, să vă rog să mă ajutați cu ceva. Și anume să mă ajutați să vă iert. Să vă cereți iertare. Aveam pregătite și cuvintele pe care voiam să le spuneți: ”Te rog să mă ierți. Am greșit”. Simplu. Nu aveam nevoie de mai mult. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Ăștia 33 de km au părut 60. Am ajuns în fața Catedralei din Santiago la ora 20.30. M-am întins pe jos și am simțit fericire. Fericire pură. (Foto Gabriela Hobeanu)