Foto: Guliver/ Getty Images
De pe banca de care mă despărțeau câteva tufe încă verzi, deși suntem în mijlocul iernii, se auzeau chicote interminabile. Le-am ascultat cu zâmbetul pe buze preț de câteva minute bune. Din când în când se transformau în râsete, apoi deveneau din nou chicote. Se simțea vibrația lor într-un așa fel de parcă aveam senzația că mișcă și crenguțele subțirele ale tufelor ce erau între noi.
Trecusem pe lângă ei ceva mai devreme, în drumul meu spre banca pe care acum stăteam, oarecum tolănită, scăldată de razele soarelui mult prea prietenos pentru luna ianuarie. Erau doi tineri, să zic că aveau cam 19 ani. Stăteau încolăciți pe bancă, el cu o mână petrecută pe după umerii ei în timp ce cealaltă prinsese mâna fetei și o mângâia ușor. Ea își ținea picioarele pe pulpele lui iar capul îi era lăsat în voie pe umărul băiatului. Le sclipeau ochii și râdeau cu poftă când am trecut pe lângă ei. Mi-au amintit de zilele în care eram la liceu și mă plimbam în toiul iernii cu prietenul meu prin același parc și râdeam, chicoteam, ne așezam pe băncile înghețate, ne pupam și ne încălzeam unul altuia mâinile înghețate. ”Tinerii aștia sunt mai norocoși, nu de alta dar afară nu e atât de frig. E vreme bună și de plimbat și de pupat”, îmi spun zâmbind, în timp ce mă ridic de pe bancă. Mi se făcuse un pic frig, eram singură, nu aveam în jurul cui să mă încolăcesc, asemenea vecinilor de pe banca alăturată.
Merg agale prin parc și privesc oamenii care trec pe lângă mine. Unii sunt singuri, alții împreună cu altcineva, dar tot singuri par. Se țin de mână însă nu sunt conectați la celălalt. Se vede de la o poștă că fiecare este absorbit de propriile gânduri. Mai toți însă serioși, îngândurați, cu căști în urechi sau cu ochii în telefon. Mă trezesc întrebându-mă când a fost ultima dată când am văzut doi oameni ”mari”, așa, trecuți de 30 de ani să zic, plimbându-se prin parc zburdând și râzând, pupându-se pe o bancă, ținându-se voioși de mână, chicotind, îndrăgostiți, cu ochii sclipitori, radiind bucuria de a fi, acum. Mă întreb când am simțit ultima dată energia asta a doi oameni care se iubesc în acum și care radiază și împrăștie bucurie, care le smulg celor care trec pe lângă ei măcar câte un zâmbet. Între care există un flux continuu, care dau și primesc în permanență, fără să fie nevoie să ceară nimic.
De la o vârstă devenim serioși, responsabili, îngrijorați, cu mintea împrăștiată într-o mie de direcții, trăind ba în trecut ba în viitor, oricum numai în prezent nu. Piatra pe care călcăm în graba noastră către job nu mai are niciun fel de importanță – decât dacă ne împiedicăm de ea, floarea care colorează lumea din care facem și noi parte devine invizibilă, covorul de frunze plin de culorile toamnei este doar ceva care este și nici măcar nu îl mai vedem, natura care moare și învie și se transformă mereu nu mai poartă mai nimic dumnezeiesc în ea..
Gândurile care ni se rostogolesc într-una prin minte ca într-o avalanșă ne deconectează de la momentul prezent. Uităm să ne conectăm cu celălalt. O strângere de mână devine doar o simplă strângere de mână. Un sărut devine doar un sărut. O îmbrățișare devine o simplă îmbrățișare. O atingere devine o simplă și banală atingere.. Privirea jucăușă și chicotelile aproape au dispărut.. că nu mai e timp de asta.
Acum avem relații. Nu mai suntem îndrăgostiți. Doar scrie în toate cărțile că fluturii din stomac mor după ceva timp. Nu avem timp să ne oprim, să ne punem întrebări. Viața trece repede și noi avem multe de făcut. Suntem goi și ne credem plini. Căutăm în celălalt ceea ce nu este în noi. Nu știm nici să primim și nici să oferim. Avem frici și așteptări și nevoi. Ne uităm în oglindă și credem că ne vedem bine, dar nu vedem că oglinda este aburită. Gândim mai mult decât simțim. Vorbim prea mult sau nu vorbim deloc. Ne este teamă să ne uităm cu sinceritate în noi. Și nici nu avem timp de asta. Investim energie în gândurile noastre multe și uităm să trăim ce ceea ce este, ceea ce se derulează chiar sub nasul nostru. Acum.
Nu ne mai căutăm jumătatea pentru că nu mai credem în basme cu prinți și prințese. Sau o căutăm cu conștiinciozitate și îndârjire. Și găsim oameni cu tot cu defectele lor. Și apoi căutăm alții. Pentru că, în mod conștient sau nu, mintea noastră are o imagine destul de exactă a lui Făt Frumos sau a prințesei din povești.
Celălalt trebuie să fie într-un fel. Să ne accepte așa cum suntem. Să nu ne sufoce, dar nici să nu fie prea distant. Să intuiască ce avem nevoie și să ne îndeplinească nevoia. Să ne ia în brațe când vrem noi și să ne lase singuri când vrem noi. Să fie ordonat. Și să vorbească frumos. Și câte și mai câte. Fiecare are lista lui, fie că o știe sau nu. Și după niște timp în relație îți dai seama că celălalt nu bifează prea multe de pe listă. Și mai cauți. Sau mai speri. Sau mai ceri.
Am avut și eu niscaiva relații în viața mea și de fiecare dată a apărut un moment când am simțit că nu mai e ce ”trebuie”. Undeva, cândva, cumva, se produce o scindare, o deconectare de la bucuria de a fi cu celălalt. Ne dăm seama sau nu, scindarea se produce. Vine viața peste noi și ne răpește viața din noi. Goi de noi, căutăm în celălalt. Dar cum ne poate umple golul interior un biet om, un om ca și noi, secat și el exact la fel ca noi ?!
Două lebede de pe lac își arcuiesc gâturile lungi, atingându-se în dansul lor, apoi zboară în direcții diferite. Nu au nevoie una de cealaltă, ci doar sunt, trăind dansul apropierii. Mă așez pe bancă chiar în fața lor și le fac o fotografie. Mă încălzisem, ba chiar îmi deschisesem geacă. Singură, mergând agale prin parc. Dacă te-ai așeza acum pe bancă nu aș avea nevoie de cădura corpului tău ca să mă încălzesc. Sunt bine eu cu mine și căldura pe care ar emana-o corpul tău doar s-ar contopi cu căldura corpului meu.
Jumătatea noastră nu există și nu a existat vreodată. Suntem compleți. Atunci când tu ești complet și bine cu tine celălalt vine ca un bonus, nu ca un material de umplut găuri.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Prima e ce a articolului, trebuie sa fii tu bine in capul tau ca sa fii bine in relatii (inclusiv cele amoroase), si care pare rezonabila.
A doua (care vine si de la economisti de exemplu, nu doar de la psihologi) spune ca pentru omul mediu calitatea vietii e data de calitatatea relatiilor. Cu exceptia cazurilor in care esti sub pragul saraciei extreme, sau ai boli incurabile, doliu etc nivelul de fericire depinde mai mult de relatiile cu cei din jur decat de orice factor.
Cum trebuie interpretate cele doua? Secvential gen sanatatea la scufita -> relatii OK -> fericire?. Sau daca sanatatea la scufita si fericirea sunt dependente, teoriile devin circulare: fericire -> relatii bune -> fericire? Sunt constient ca sanatatea la scufita <> fericire, insa sensul lor e relativ apropiat in articolul asta.