Foto: Guliver Getty Images
- Dă-mi mâna, mi-a spus și în același timp mi-a luat mâna și mi-a pus-o peste el. Și-a pus mânuța micuță și caldă peste mâna mea și s-a cuibărit în brațele mele.
Până a adormit s-a mai întors, s-a mai foit, mâna mea a mai alunecat de pe el, dar mereu a luat-o și a pus-o înapoi. Țineam ochii strâns închiși, prefăcându-mă că dorm, ca să adoarmă și el. Dar zâmbeam și mă cuibărisem și eu, ca un copil, în îmbrățișarea lui. Îi simțeam respirația caldă pe mâna mea cum devenea din ce în ce mai adâncă. Un înger era pe punctul de a adormi iar eu eram, în noaptea aceia, binecuvântatul beneficiar al iubirii necondiționate a unui pui de om.
Gândul mi-a fugit la fiica mea, la cum îmi lua ea mâna și se cuibărea la mine în brațe acum niște ani. Aveam un joc special aproape în fiecare seară. Eu o luam în brațe, ea se făcea că vrea să scape din îmbrățișarea mea, apoi eu o trăgeam către mine.
- Unde vrei să fugi, măi hoțomanco?! Îi spuneam, și ea râdea de mama focului.
Așteptam să adoarmă ca să mă pot furișa din cameră și să fac ce treabă mai aveam de făcut. Alteori adormeam și eu cu ea. Dacă aș putea să mă întorc acum în timp nu m-aș mai ridica de lângă ea în nici o seară, indiferent de ce aș avea de făcut. Aș rămâne acolo, în acea îmbrățișare strânsă, plină de iubire.
- Te iubesc, mi-a spus hodoronc tronc acum câteva zile același îngeraș cu care am adormit în brațe. Ne jucam de-a pisicile când, pe nepusă masă, a venit acel „te iubesc”, care, bineînțeles, m-a luat prin surprindere.
- Și eu te iubesc, i-am spus.
Niște cuvinte simple care exprimă o stare, o emoție, care te umple în Acum și pe care noi, ăștia mai mari, o analizăm și o despicăm la nesfârșit. Niște cuvinte pe care de multe ori nu le spunem, împovărați fiind de fricile și scenariile noastre de adulți.
Copilul te vede, te ia de mână și te invită în lumea lui. În lumea din Acum. Te invită să te joci, să râzi, să te bucuri cu el. O păpușă, o mașinuță, un lego sau de multe ori, nimic, nici o jucărie. Nu are nevoie neapărată de o jucărie, imaginația lui este atât de vie, încât poate inventa jocuri din nimic, jocuri care ție, adultul, nu ți-ar fi trecut vreodată prin cap.
- Haide, tu vii la muzeul de pisici și spui: „Ce e cu pisica asta pe masă?! Ce, eu am cumpărat bilet ca să văd o pisică pe masă?!” Haide, haide!
După ce te joci o dată, vine episodul al doilea al jocului. Și al treilea, și al patrulea. Identice cu primul.
- Haide, încă o dată! spune copilul.
E nevoie să devii creativ și să scormonești adânc în tine ca să fii cu scenarii noi. Iar dacă cumva te gândești la ale tale și nu ești cu adevărat acolo, copilul te simte imediat. Și, dacă tu adultul, ești o leacă curajos și lași controlul, jocul ia o turnură neașteptată. Rămâi de-a dreptul uimit de câtă imaginație are cel mic. Tot ce e nevoie e să te lași ghidat. Da, de el, copilul.
Licărirea din ochii lor și bucuria simplă a clipei în care ei doar sunt mă duce cu gândul la câte pierdem pe drumul „creșterii” noastre, al transformării noastre în adulți. Oameni care iau viața în serios, care nu mai au timp de joacă, că doar trebuie plătită chiria. Încercăm să îi educăm pe copiii noștri de mici, să le explicăm că nu totul este o joacă. Iar dacă este o joacă, e musai să fie organizată. De cine? Păi de noi, adulții. Că doar noi credem că știm mai bine cum stă treaba cu joaca asta, deși totul la noi e serios. Hai să învățăm literele, cifrele, niște limba engleză, poate și germană, să învățăm să lipim un sticker – dar nu oricum, ci corect, așa cum trebuie, că așa evoluăm! Cu cât învață copilul mai multe de cât mai mic, cu atât este mai bine, cu atât va avea mai mult succes îm viață și va fi mai fericit. Că doar nu evoluăm jucându-ne aiurea în tramvai de-a muzeul de pisici!
Și totuși, atunci când ne dăm voie să lăsăm măcar pentru câteva momente grijile și să ne afundăm în lumea lor, a copiilor, fie că sunt ai noștri sau nu, să ne „prostim”, să mergem de-a bușilea prin casă și să imităm toate animalele din lume, atunci când, măcar pentru o clipă, îi privim în ochi și ne conectăm cu adevărat cu ei, redescoperim o lume simplă, o bucurie și o dragoste pură necondiționată de nimeni și de nimic. Atunci când căscăm bine ochii și ciulim urechile la ceea ce ne arată mereu acești mici maeștri, toată viața noastră se poate schimba. Și dacă mergem și mai departe de atât și spunem un „te iubesc” așa, ca venit din avion, atunci când sufletul ne este plin de el, deja am făcut un salt uriaș.
- Te iubesc, îmi spune hodoronc tronc lăsând jos preț de o fracțiune de secundă telefonul de la ureche. Și iubirea a rămas, mai presus de mine, de tine, de noi, de cine sunt eu și cine ești tu. Doar este.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.