(Foto Gabriela Hobeanu)
1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi
3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg
10. Jurnal de Camino. Cu copiii pe Camino?!
11. Jurnal de Camino. Am învățat cât de simplu e să mănânc pe săturate cu doar 3 euro
13. Jurnal de Camino. Încerc să intru în cercul celor 15 la sută
16. Jurnal de Camino. Cu bicicleta pe Camino, la 19 ani
Ziua 29. Casanova - Heidi's house, 30 km
Iar m-am trezit târziu, la ora 8! Dar târziu pentru ce?! Stau și mă întreb... Nu am nimic de făcut, decât să merg. Nu trebuie să ajung nicăieri, nu trebuie să fac nimic. Doar să fiu, fără să fie devreme sau târziu.
Am traversat la terasa de vizavi de albergue unde băusem o cafea tare bună aseară și m-am așezat să îl aștept pe Julio. Îmi scrisese că este pe drum și ajunge repede în locul unde sunt eu.
- Ah, ia uite! Spuse doamna de la bar. E chiar ora 6 și jumătate!
Am început să râd. O întrebasem aseară la ce oră deschid și probabil se aștepta să sparg ușa dimineață. Așa aveam în plan, însă planurile se mai schimbă, mai ales pe El Camino!
Am stat vreo 30 minute și m-am bucurat de cafea, de soarele care îmi făcea un pic cu ochiul de printre nori, de ziua de azi, care de abia începea. Dacă ar fi să numesc o singură emoție care m-a însoțit tot drumul, aceasta ar fi recunoștința. Pentru fiecare răsărit de soare, pentru fiecare fir de grâu pe care l-am mângâiat în drumul meu, pentru fiecare picătură de ploaie, pentru fiecare mură pe care am mâncat-o, pentru fiecare om pe care l-am cunoscut, pentru fiecare pas pe care l-au făcut picioarele mele, pentru fiecare miros de lavandă, de eucalipt, de pădure și nu numai, pentru fiecare tril de pasăre, pentru fiecare respirație. Și sunt mult mai multe pentru care sunt recunoscătoare!
Julio nu apăruse, așa că i-am scris că plec. Cu siguranță ne vom mai întâlni pe drum. Nu mai simțeam să stau, așa că m-am pus în mișcare.
M-am obișnuit cu numărul mare de pelerini de pe drum și mă simțeam bine. Am mers în pas vioi vreo 8 km, până la un râuleț, unde era Julio cu o tipă din Spania, Anabelle. Se descălțase și se bucura ca un copil de apa rece a râului. Imediat m-am descălțat și eu și mi-am băgat picioarele în apă. Era atât de bine!
- Unde te oprești azi? Mă întreabă Julio.
- Nu știu, zic. O să văd.
- Ea, i-a spus râzând Julio lui Anabelle, ea niciodată nu știe unde se oprește. Nu are niciun plan în nicio zi. O admir pentru încrederea pe care o are că totul se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple, că nu își face griji, spune el.
- Mulțumesc, spun zâmbind. Mi-am dat seama că atunci când fac asta, totul curge. Fac asta și în viața de zi de zi, dar nu mereu. Cred că, uneori îmi pierd încrederea în ceea ce simt și gândesc prea mult, am spus.
Gândul îmi rămâne la cum ar fi oare dacă aș face mai mult ceea ce simt?!
Pe drum, ne oprim într-un sătuc mic ca toate celelalte ca să mâncăm o felie de pepene roșu.
- De unde ești? mă întreabă în engleză domnul de acolo.
- Din România, spun.
- Buzău... Am prieteni din Buzău. Am fost acolo acum câțiva ani. Acum locuiesc aici.
- De unde ești? Anglia? L-am întrebat. Așa mi se părea după accent.
- Da, sunt din Anglia. Am trăit din 2010 până în 2014 în Germania și apoi m-am mutat aici.
- Woww, cum așa? Cu ce te ocupai în Germania?
- Eram electrician. Mult stres, toată lumea alerga după bani... Nu mai puteam. Într-o zi m-am hotărât să fac El Camino, mi-a spus.
- Și cum de ai rămas aici?
- Am văzut casa asta de vânzare, și deși nu mă uitam după case, m-am hotărât să o cumpăr. Hai să îți arăt casa, vrei?
Era o casă veche din piatră, cu o grădină și o livadă mare, la care Sean lucra cu drag pentru a o face așa cum visa el. O cameră cu paturi foarte joase din lemn și lumini ambientale pe pereți era deja gata pregătită pentru pelerini. Lucra la încă o cameră mare, care urma să aibă doar trei pereți, pentru ca pelerinii să se poată bucura de norii pufoși și cerul înstelat.
- Am o bună prietenă, o cheamă Heidi, îmi spune. Are un mic albergue imediat dupa Aruzo, dacă vrei să mergi azi acolo. E un loc deosebit, o să îți placă.
M-am uitat pe aplicație și nu apărea nici satul, nici albergue-ul.
- O să îl vezi, este chiar la drum, la vreo 4-5 km de Aruzo.
Mi-ar fi plăcut să înnoptez acolo, suna bine ce îmi spunea Sean.
- O să văd unde ajung, i-am spus.
Am făcut schimb de numere de telefon și am plecat mai departe cu gândul la albergue-ul lui Heidi. Uitasem deja numele satului, dar ar fi trebuit să văd locul, dacă era la stradă, cum spunea Sean.
Am continuat drumul cu Julio și Anabelle până în Aruzo, care este un oraș mai mare în care s-au oprit mulți pelerini. Anabelle s-a dus să se cazeze și noi ne-am oprit la o terasă să mâncăm. O chitară pe care scria "Play me" se odihnea sprijinită de peretele terasei. Eram singuri la terasă, iar Julio a luat chitara și a început să cânte. E incredibil cum muzica adună lumea. După nici 15 minute s-a oprit un tip din Australia, Tom și o tipă din Danemarca. Tom a luat un cajòn flamenco și a început să îl acompanieze pe Julio. Apoi s-a așezat lângă noi un grup de englezi și unul dintre ei a luat o muzicuță. După o oră, barul se umpluse, și afară și înăuntru. O chitară strânsese din nou împreună oameni din toate colțurile lumii.
Se făcuse ora 19:30 și eu și Julio încă nu aveam un loc de dormit.
- Ce zici, mergem mai departe? Îl întreb pe Julio. Mă simt ca nouă! Mi-ar plăcea să stau într-un sătuc. Poate găsim locul lui Heidi de care mi-a spus Sean.
- Haide, să mergem. Ce zici, ajungem mâine la Santiago?
Pe aplicație erau încă două zile până la Santiago, 39 km în total.
- Haide, mâine să ajungem la Santiago!! Dacă mai mergem în seara asta 5-6 km, mâine putem să ajungem, i-am spus.
Am bătut palma, ne-am luat la revedere de la gașca de oameni de la terasă și am pornit la drum. Unde?! Habar nu aveam! Am mers ce am mers și tocmai când am văzut o săgeată la stânga care indica un loc de dormit, a început să picure.
- Nu, te rog, te rog, spuse Julio, ridicând ochii spre cer, nu acum. Încă puțin să ajungem și noi la o cazare. Am zâmbit și l-am acompaniat cu rugămințile către cer. În 5 minute ploaia s-a oprit și noi ajunsesem la locul indicat de săgeată. Care, deși părea că sunt oameni cazați acolo, era închis. Iar la numărul de telefon de pe ușă nu răspundea nimeni.
- Ce facem? Mai stăm puțin să vedem dacă vine cineva? m-a întrebat Julio.
I-am trimis un mesaj lui Sean să îmi spună cum se chema satul în care e Heidi, însă nu mi-a răspuns. Era ora 21.30. Deși aici se întunecă aproape la ora 23, mai toate albergue-urile închid la ora 22.00.
- E un sat la încă 6 km, hai să sunăm să vedem dacă sunt locuri la albergue și dacă ne poate deschide cineva când ajungem, i-am spus. Însă nu erau locuri libere..
- Ok, hai să mergem și vedem pe drum ce facem, zic. Aveam de mers cam 500 metri până ne reîntorceam pe Camino. Pe drum, o casă cu luminile stinse. Apoi altă casă, chiar unde făcusem noi stânga, cu lumini aprinse.
- Uite, aici e cineva. Hai să batem la ușă, poate ne primesc, am spus râzând.
Trecând pe lângă zidul casei, observ că scria ceva. Nu văzusem când trecusem un pic mai devreme pe acolo. Scria "Heidi's house". Nu îmi venea să cred! Auzind bătăile în poartă, a ieșit Heidi și ne-a întâmpinat. Am îmbrățișat-o cu bucurie apoi i-am povestit despre Sean, despre casa închisă în care nu ne-am putut caza, toată pățania.
Heidi este o doamnă deosebită, iar albergue-ul nu este o afacere pentru ea. În curte sunt două case, una unde locuiește ea, una pentru pelerini. Ambele aranjate cu multă dragoste. Nu apare pe hartă și nu vrea să pună indicatoare pentru că, după cum spune Heidi, la ea ajunge doar cine trebuie să ajungă.
Am stat de vorbă cu Heidi și fata ei mai bine de o oră, despre Camino, despre viață, despre cum fiecare brânci te face să te ridici mai puternic și mai curajos, te face să îți pese mai mult de tine, să cauți soluții și să îți reinventezi viața...
Ziua 30. Heidi's house - Santiago de Compostela, 33 km
Astăzi urma să ajungem la Santiago. Sau cel puțin așa ne propusesem. Am plecat din păcate fără să o salutăm pe Heidi, cred că încă dormea. Era ora 7 și jumătate când am pornit la drum, pentru încă o zi. Doar o zi. În continuare nu îmi vine să cred că peste doar câteva ore voi fi în Santiago!
Pe drum, tuturor cu care ne întâlnim, Julio le spune cât de incredibilă sunt și cât de mult am mers. Mereu plec capul, zâmbesc și îi mulțumesc.
- Mi-a făcut plăcere să împart drumul cu tine zilele astea. Ești o persoană deosebită. Luminoasă, blândă, umilă, plină de energie. Ia să văd, ai vreun buton, ceva? Începe să râdă și mă ia de mână. Vreau să mai merg puțin cu ochii închiși, îmi place mult.
- Ok, te ghidez eu, spun.
- Pe drum nu ești niciodată singur. Chiar dacă nu ești cu o altă persoană, îmi spune în timp ce mergea cu ochii închiși. Nu m-am simțit singur nici măcar un moment, chiar dacă am mers singur. Au fost incredibile toate zilele astea. Cum am venit eu, total nepregătit, și totuși am găsit tot ceea ce aveam nevoie. Cum te simți că știi că azi se termină? m-a întrebat.
- Nu cred că se termină, am zis. Cred că de abia acum începe Camino.
El Camino este viața noastră, cu suișuri și coborâșuri, cu zile mai grele când e mult de mers și zile mai ușoare, cu oameni care vin și pleacă, cu bucuria reîntâlnirii și tristețea despărțirii, cu ploaie și cu soare, cu arome diverse și emoții amestecate. Și da, într-o zi se termină, dar, cu voia Lui, nu azi. Și ceea ce rămâne sunt pașii noștri, momentele în care am trăit cu adevărat, conectați cu noi înșine, cu natura și cu toți ceilalți, urmele pe care le-am lăsat pe drum și în sufletele celorlalți, viața din viața noastră.
Ăsta este adevăratul El Camino. Curajul de a merge mai departe când ai bășici și te doare, când simți că nu mai poți, dar de fapt mai poți, bucuria de a fi, putere de a merge mai departe atunci când alții se opresc, emoția unei îmbrățișări, spațiul pe care ți-l iei și pe care îl oferi celorlați, acel du-te vino între a fi cu tine și a fi cu ceilalți, momentele în care îți asculți intuiția și doar ai încredere că nu ești singur și nu vei fi niciodată.
Ne-am oprit mult pe drum, am făcut fotografii, am băut câte o cafea și m-am bucurat încă o dată de norii pufoși care au apărut pe cer după ploaie. Eram obosiți amândoi. Ăștia 33 de km au părut 60.
Am ajuns în fața Catedralei din Santiago la ora 20.30. M-am întins pe jos și am simțit fericire. Fericire pură. Mă simt binecuvântată. Ochii îmi sclipesc și la fel și sufletul. Un cuvânt mi se plimbă neîncetat prin minte și prin suflet. Recunoștință. Pentru tot ce am trăit în aceste 30 zile. Pentru viața mea. Pentru că am reușit să ajung aici. Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri momentul în care Iannie mi-a făcut o fotografie în fața semnului pe care scria 790 km.
Mâine rămân aici să primesc ultima ștampilă pe Credențial, să îmi iau Compostela, certificatul de „absolvire" și să îmi revăd cu bucurie prietenii care ajung mâine în Santiago. Nu ne cunoaștem decât de o lună, însă am mers împreună pe Camino-ul vieții noastre și vor avea mereu un loc special în sufletul meu.
Cât despre mine, m-am simțit mereu un pelerin, dar acum chiar sunt un pelerin. Voi continua să îmi trăiesc visul, nu să îmi visez viața...
Buen Camino pe drumul vostru, oricare ar fi el!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
In primul rand te felicit pentru forta spirituala si fizica de a parcurge si termina acest traseu. In al doilea rand vreau sa-ti spun ca-mi place foarte mult cum scrii, reusesti sa duci cititorul in mijlocul actiunii si a emotiei si asta e fantastic. Am citit multe carti despre El Camino, dar nu toate au fost reusite. Jurnalul tau, chiar daca nu este o carte in sine, face parte din cele reusite si pline de viata. Felicitari! PS. cand voi parcurge acest traseu cu siguranta voi vrea sa ajung in cateva din locurile mentionate de tine aici...
Esti grozava !
Iti multumesc ca mi-ai dat ocazia sa retraiesc inca o data calatoria mea in urma cu cativa ani intr-un loc special, in care am mers si noi mult pe jos, ne-am bucurat de noi , de oameni, de natura, de tot. Unde am cunoscut oameni minunati , unde ne-am descoperit noi pe noi insisi.
Multumesc pt ca mi-am adus aminte ca imi este dor de ei ... pana la capatul lumii si inapoi.
Nu mergem fiecare in ritmul nostru, in viata noastra ?
Va urez drum bun inca de pe acuma si aripi la picioare !