Încă de la început, profesorul de cor a avut senzația că se auzea un hăulit în plus, ca și cum o oaie s-ar fi ascuns între lupi. Relația mea complicată cu muzica

Foto: Profimedia Images

Toți bebelușii țipă la fel, niciunul nu se agață, prematur, de solfegii. La grădiniță m-au distribuit mai mult în piese de miniteatru. La școală toată lumea a fost înscrisă la cor. Doamna învățătoare i-a recomandat, totuși, tatei să-mi cumpere un instrument muzical, de multe ori ajuta. Pentru că se apropia o deplasare în Germania, pentru un concurs de vitrine, tata a încuviințat. Nici nu se punea problema de Steinway sau Stradivarius, că nu aveam bani nici de cârpa de șters praful, așa că mi-a cumpărat un clarinet. Amabil și cu vecinii, și cu mine. Nu mi-a plătit și lecții, tata a fost dintotdeauna de părere că dintre toți copiii lui, eu aveam să mă descurc și fără ajutor. Pe lângă clarinet, din Germania mi-a mai adus un fluture cap de mort, instalat într-o cutie elegantă, ca de ceas, un set de fotografii de la Muzeul de Artă din Dresda, o colecție de fotografii ale lucrărilor lui Albrecht Durer și un urs de mai bine de un metru, roz. Pe atunci nu existau multe jucării atât de impunătoare ca cele de azi. La vamă au vrut să-l hăcuiască, de frică că tata ar fi încercat să introducă produse ilegale în România. Tata le-a arătat celelalte cadouri pe care mi le cumpărase. L-au lăsat să treacă, nimănui nu-i place să facă copiii să plângă.

Din clasa a cincea am început să studiem muzica, deși încă era loc de lălăială. Pe profesorul de muzică îl chema Nicolae Cramer și cânta la mandolină. Erau nedespărțiți. Domnul profesor Cramer a preluat și responsabilitatea corului școlii. Încă de la început a avut senzația că se auzea un hăulit în plus, de parcă o oaie s-ar fi ascuns între lupi. A scos niște copii în față, i-a ascultat separat... fără niciun rezultat. Nimeni nu îndrăznea să se ia de premianți, mândria școlii! 

La orele de muzică învățam să măsurăm și să facem distincție între timpi și foarte curând mi-a venit rândul să fiu ascultată. Doar că mâna mea dreaptă dirija mai ceva ca la fanfară! Profesorul s-a așezat în dreptul meu și m-a rugat să-i copiez mișcările. Pentru o vreme ne-am sincronizat, dar după ce a încetat să mai gesticuleze, făcându-mi semn că era timpul să părăsesc cuibul, mâna dreaptă s-a întors la vechile obiceiuri, improvizând, imaginând... Profesorul se îndrepta spre catedră și catalog, când l-a trăsnit un gând, care îl frământase de ceva vreme, luând în râs orele dumnealui de somn.

- Faci parte din corul școlii?

- Da.

Atunci chiar că l-a apucat bucuria de corzile mandolinei, în sfârșit rezolvase problema muzicală a școlii, pe care până și matematica o ignorase! Mi-a dat un șase. Bineînțeles că-mi stricase media generală. M-am enervat doar în fața tatei, ca să nu creadă că mă complăceam, în rest nu era nimic de făcut, talentul jucase la ruletă rusească, dar numai cu gloanțe oarbe.

Pentru că nicio nenorocire nu vine singură, după vreo câteva săptămâni doamna dirigintă mi-a luat șnurul de comandant de detașament. Doamna profesoară de geografie se împiedicase de postamentul de pe care trona catedra, a căzut și toată clasa a râs. Doamna profesoară era o doamnă în deplinul înțeles al cuvântului și tuturor ne-a părut rău, doar că eram încă niște copii, iar râsul e spontan, pentru că altfel nu ar fi râs. Conform normelor în vigoare eu nu ar fi trebuit să râd, fiind șefa clasei, deci un exemplu pentru ceilalți. 

La sfârșitul anului școlar s-a făcut o serbare pe grupe, fiecare clasă având trei. Am recitat „Moartea căprioarei”, de Nicolae Labiș. Mai că am reușit să-i adorm pe toți părinții, noroc cu foiala colegilor. Profesorul de muzică a fost singurul care m-a felicitat și mi-a spus că locul meu era printre cuvinte.

În anul care a urmat am primit, ca temă acasă, o secvență muzicală, pe care trebuia s-o transformăm într-o pagină de cântec. Pagină de caiet de muzică. Se nota coeficientul de creație. Mi-am dat silința. Îmi auzeam părinții, care închiseseră după ei ușa de la bucătărie, râzând. Refrenul suna ca un alean de struț gâtuit. Cântam pe măsură ce compuneam. Uniunea Compozitorilor, dacă ar fi știut, și-ar fi suprimat activitatea pentru câteva zile, de frică să nu încerc să mă compar cu domnul Mozart.

Profesorul a venit direct la mine, probabil avusese o zi proastă și încerca să se amuze. M-a întrebat de tema acasă, și-a adus mandolina și a început să cânte. Suna ca nimic din ce mi-am imaginat. Profesorului i-a plăcut și mi-a dat un zece.

Mi-a mai spus că în clasa a opta aveam să studiem istoria muzicii, ceva ce credea că m-ar putea interesa mai mult. Profesorul Țuțuianu, care preda istoria muzicii, își aducea pick-up portabil și discurile de acasă. Atunci am făcut cunoștință cu domnii Ceaikovski, Chopin, Mozart, Beethoven, Bach, Haydn, Schubert, Rimski-Korsakov și mai ales cu răzvrătitul domn Wagner, a cărui muzică nu minte, și tocmai de aceea a încercat să-și ascundă indignarea în libret. Mai târziu am înțeles de ce, ascultând muzica domnului Satie, tiptil-tiptil...

Nu mă plâng, am învățat să mă dau în spectacol în scris. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp