„Măi fată, dacă tot bei, măcar învață cum să bei, ca să nu ajungi în șanț!” Teoria alcoolului. Studiu de caz: Moldoveanca

foto: Eric Renom/NurPhoto / Shutterstock Editorial / Profimedia

Bunicul meu a fost un bețiv intelectual. În tinerețe. Un bețiv care s-a împotrivit tuturor regimurilor ajunse la guvernare. La bătrânețe s-a trezit. Tata a băut cu măsură. Eu m-am născut la spital. Fără anestezie. Ai mei locuiau în mahala. Două crâșme și niște spelunci.

Tineri însurăței, eu fiindu-le primul copil, mama și tata locuiau în chirie într-o casă mare, evreiască, cu tavanul foarte departe. Casa fusese împărțită în trei, pentru ca cererea socialistă să se întâlnească cu oferta capitalistă. Englezii, chiar dacă numai capitaliști, folosesc același model de partiție de parcă nu ar fi trecut șaizeci de ani. Doamna W., proprietara, fusese împinsă în Fâșia Gaza, altădată biroul răposatului. Ai mei locuiau în fosta sufragerie, West Bank. O familie cu doi copii, care mai târziu a reușit să-și plătească drumul până în Germania, locuia în apartamentul cu două dormitoare și bucătărie. WC-ul era în curte. Aveam curte cu iarbă și flori și grădină de legume, la comun. Mai aveam și o magazie cu lemne. Tot la comun. Fiica doamnei W. era balerină la Praga, dar doamna W., care se grăbise să împlinească nouăzeci de ani, avea deja loc rezervat la cimitir. Încă de când m-au adus părinții mei acasă, a acceptat, alături de bunica, un rol de înlocuitor/însoțitor de doică. Când am mai crescut, doamna W. mă îndopa cu napolitane și cu bomboane. 

Nu știu cum de domnul Newton a descoperit gravitația atât de târziu, eu am descoperit puterea alcoolului foarte devreme. Nu împlinisem doi ani. Ai mei erau la serviciu, iar gardian îmi era bunica. Bunica era specialistă în povești cu zâne și cu prințese. Feții nu erau întotdeauna frumoși. Bunica fusese toată viața ei casnică, iar în CV nu adunase decât patru clase. Citea însă foarte mult. Bunicul a educat în noi, în mine și în bunica, o latură artistică a feminismului. În socialism au existat și astfel de bărbați. Poveștile ne-au adormit, pe mine m-a trezit, însă, explozia. Vorbeam încă păsărește, dar am piuit cât de tare am putut ca s-o trezesc și pe bunica. Mă dădusem jos din pat, ai mei au avut bani de pătuț abia la al doilea copil, și cu mâinile pe sus încercam să-i atrag atenția. Bunica a crezut că exersam ceva dansuri populare și a intrat în joc. Nu a durat mult până s-o trăsnească mirosul de alcool. A fugit la dulap, să vadă dacă nu găsisem vreo sticlă pentru musafiri. Abia când mi-a văzut privirea mirată a ridicat ochii la tavanul de care rămăseseră îndrăgostite câteva vișine. Explodase damigeana cu vișinată.

Ai mei nu au renunțat la băutură. Mama era specialistă în bere de casă. Când s-a născut fratele meu, s-a eliberat apartamentul cu bucătărie și am reușit să obținem repartiție. Sticlele cu bere de casă erau depozitate în pivnița casei, pe unde exploziile de plăcere își făceau de cap. Se întâmpla și în miez de noapte, iar toți vecinii, pentru că aveam cu toții câte ceva de ascuns, săreau din pat ca la bătăile în ușă ale milițienilor. Nimeni nu a fost în stare s-o facă pe mama să renunțe la rețetă. 

Pe când fratele meu a împlinit doi ani, iar eu patru, m-am întrebat cum o fi. Să bei adică. Ai mei avuseseră musafiri și îi conduceau la ușă. Din fericire nu au întârziat prea mult, nu am apucat să-i servesc fratelui meu decât unul din paharele rămase negolite de pe masă. A fost prima noapte în care a dormit fără să se trezească ca să urle puțin.

În socialism toată lumea făcea băutură acasă pentru că nu se inventaseră încă atâtea chimicale. Bunicul de la țară făcea vin, nu foarte tare, de eram și noi copiii lăsați să-l bem fiert și cu mirodenii. Tata făcea afinată, vișinată, caisată, zmeurată, că eram din neam fructifer. După ce ne-am mutat la bloc s-a specializat în țuică. Toți vecinii aveau instalații. Ajunsesem deja în ultimii ani de liceu și mă pregăteam pentru facultate. Eu și tata încercam „fruncea”, că nu găsisem un sinonim moldovenesc, adică primul păhărel de țuică distilată din producția proprie. Mama nu era de acord. Atunci tata a recurs la educație: “Măi fată, dacă tot bei, măcar învață cum să bei, ca să nu ajungi în șanț!”. Tata m-a sfătuit ca înainte de chefuri, de întâlniri oarecum amoroase, să mănânc ceva gras sau să beau o linguriță de ulei.

Când am ajuns la facultate, am urmat sfaturile tatei. Părinții celei mai bune prietene, bucureșteni, sărbătoreau și ei și facerea vinului, și facerea țuicii. Cu voie bună. De la ei am primit și alte sfaturi folositoare în viață.

Pe vremea studenției mele socialiste, băieții nu spuneau „Hai, fă!” Deși politehniști, toți aveam în camera de cămin Kafka, Cioran, Eliade, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Hemingway, Baudelaire, Voltaire, Rousseau, Shakespeare, Nichita Stănescu, toți știam măcar o poezie pe de rost. Băieții o preferau pe Blandiana. Nu puteai să cucerești o fată dacă nu aveai vocabular și nu trecuseși prin lecturi suplimentare. Discutam și politică, întotdeauna anti orice sistem, dar dacă nu aveai măcar cunoștințe minime de filosofie sau beletristică erai pierdut. Mai trebuia să recunoști și un Grigorescu și măcar să fi auzit de Monet. În Regie nu se asculta doar heavy-metal; pe sub geamuri, băieții de la Conservator cântau arii celebre, iar pick-up-urile aduseseră de acasă și Prokofiev, și Verdi, și Wagner, și Rîmski-Korsakov. Din prejudecată, cei de la Universitate ne etichetaseră pe toți ’niște țărani’. La chefurile studențești metoda artistică se credea a fi infailibilă. Norocul sau nenorocul locuitorilor Regiei, cartierul bucureștean al studenților politehniști, a fost că-și duceau viața în bună vecinătate cu o fabrică de pâine, cu o fabrică de țigări și cu o fabrică de bere. Studenții nu aveau cartele pentru mâncare, nu aveau cartele pentru nimic, iar muncitorii nu aveau salarii prea mari, așa că se practica negoțul cu aruncatul peste gard. Dacă cheful era de ziua de naștere a cuiva, acela sau aceea plătea. Dacă nu, plăteau în general băieții, dar nu obligatoriu. În relația cu alcoolul fetele aveau propriile păreri. La un chef la mila tuturor, eu și una dintre prietenele mele am atras atenția unuia și prietenului lui. Băieții s-au înțeles, pe tăcute, și au achiziționat vreo patru litri de bere, de la cei, miopi în general, care deschiseseră mici depozite en-gros în camerele lor de cămin. Patru litri ar fi trebuit să servească până și o logodnă. La chefuri se discuta mult, dar se și dansa. În timpul unei smiorcăieli a celor de la Led Zeppelin, pe care o altă prietenă de-a mea îi asemăna cu niște îngerași, i-am surprins pe băieți făcându-și împărțeala, în geamul lăsat întredeschis. Fumatul era în mare nevoie de aer curat. Până dimineață băieții au mai cumpărat patru litri de bere, după care au adormit pe scaune. Noi i-am părăsit cu părere de rău, aveam buzunarele pline cu creveți chinezești împachetați în straturi de hârtie și pungi de plastic și, ca să nu mă supăr cu Neagoe Basarab, țineam în dulap și o sticlă de ulei de floarea soarelui, cumpărată, prin rotație, pe cartelele părinților. 

Spre bătrânețe, ca și bunicul, a trebuit să renunț la poveștile date pe gât cu băutură, ca să nu ajung să-mi ciugulească corbii ficatul. Deși amicul Poe a apelat și la amestecuri periculoase, amândoi am reușit să intrăm în legătură cu transcedentalii. Eu am fugit când au început să latre. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp