Tata a fost vitrinier

Foto: Profimedia Images

Autobuzului i-ar fi plăcut o zi în garaj, nici șoferița nu se trezise pe partea speranței, la parter, dar cine avea să scoată pensionarii la plimbare? Ne târam înspre gară, dacă aveam să pierd trenul, aș fi putut să-mi închipui că eram în stare să-mi cumpăr avion. Bătrânii pensionari englezi, de pe scaunele de lângă mine, și-ar fi putut cumpăra un avion, dacă și-ar fi pus toate economiile la un loc; făceau parte din generația care s-a temut de sărăcie. Lefterii ieșeau la plimbare mai târziu, nu odată cu elevii și cu navetiștii. Pe mulți cred că i-am văzut și acum o sută de ani.

Era coadă la semafor ... și câtă nevoie aveam de acele câteva secunde! Disperarea m-a făcut să mă uit pe geam. Iar de acolo a venit cea mai mare bucurie a zilei ... O vitrină. Vitrina unui magazin de costume pentru bărbați. Dar nu orice fel de vitrină, ci o vitrină-poveste! Unul dintre angajați, fără doar și poate un romantic incurabil, purtător de vestă și ceas de buzunar, unul dintre aceia care nu se îmbracă ca să facă impresie, ci după cum l-a învățat mamă-sa că-i șade bine, a strecurat un ziar la subrațul unui manechin, a deschis o revistă în brațele altuia, unora le-a pus flori la butonieră sau doar un ultim gând de floare, agățat de mânecă. 

Tata a fost vitrinier, într-o vreme în care străzile, vitrinele magazinelor, bătrânele felinare încă mai spuneau povești. Astăzi vitrinele magazinelor ne arată spatele costeliv al rafturilor, mărfuri prăfuite și înghesuite unele în altele sau, de rușine, își trag afișe de hârtie peste ochi, supărând ploile.

Mă dăduseră doar de un an la școală, când la Suceava s-a deschis primul magazin universal, pe mai multe etaje, botezat Bucovina. Vitrinele mari, de la parter, aminteau de vino-ncoacele amabilelor secrete de muzeu. Încă de la deschidere, fiecare vitrină a reprezentat un tablou și, ținându-se de mână, spuneau o poveste. Tata era electricianul echipei și, ca atare, responsabil cu iluziile de lumini, umbre și mișcări nedatorate soarelui. Din echipă mai făceau parte artiști plastici, stiliști și, doar cu o mică înțelegere de colaborare, câteva croitorese de la atelierul de retușat al magazinului. Echipa de vitrinieri punea la cale povestea, după care fiecare se ocupa de partea lui din tablouri. Se picta, se grava, se lucra pe material textil, pe metal, pe ceramică, pe sticlă, se sculpta în hârtie de ziar și în ceară. Pentru noi, copiii unora dintre ei, care ne opream pe-acolo, uneori, după orele de școală, ca să ne facem temele, era ca admiterea la școala de artă fără concurs. Iar pe vremea aceea erau cu zecile, poate și cu sutele pe câte un loc.

De câte ori se schimba aranjamentul vitrinelor, oamenii se opreau să discute despre tâlcuri, apreciind unghiurile, ca pentru fotografie. Se schimbau păreri, uneori se iscau dispute. Toamna umplea vitrinele de frunze uscate, unele stropite cu lacrimi de bronz, pardesiile alergau după baticuri și pălării, vântul încerca să fure câte o umbrelă, noroiul trăgea îndărăt câte un pantof. De multe ori nici nu era nevoie de manechine, se stiliza în 3D, se foloseau ațe și fire de nylon, care erau înghițite de aer, la fotografie. Iarna aducea zăpezi de toate felurile, viscol și căciuli de blană cărora părea să le fi crescut aripi. 

Cel mai mult mi-a plăcut vitrina de Crăciun, cu colindători în costume populare, dați cu aracet pe la nas, ținând în mâinile înghețate clopoței și coșuri cu mere și nuci. În vitrina de Anul Nou erau măști cu bice, buhai, tobe și-un clopot ca de mănăstire. În vitrina lui Coșbuc erau sănii, copii manechin îngropați în zăpadă, moși și babe privind știrb de după gard.

În primăvară au pus o ramură groasă de copac, dacă erai norocos puteai asista la nașterea unei frunze. Vara până și vitrinele vorbeau numai despre vacanță! Chiar și noi, cei atât de departe de mare, aveam nisip, șlapi și scoici.

Când, după școală, ajungeam la atelierul vitrinierilor era sărbătoare. Deși erau întotdeauna foarte ocupați, având în grijă și vitrinele celorlalte magazine din oraș, își făceau timp să îmi arate cum se preparau culorile, cum erau folosite ca să creeze efecte, dându-le libertate, dar în același timp strunindu-le excesele. Lucrau în acuarelă, cu tempera, cu vopsele pe bază de ulei. Cu pensula sau în cuțit. Uimeau în cărbune. Bunicul mă învățase tehnici de bază, la atelier era ca la masterclass. Peste tot erau cărți, cineva citea despre construcția de nave. Mie îmi lipsea cu desăvârșire talentul, deși azi mulți amăgesc prin improvizație. Am rămas totuși cu niște fiori dătători de poezie.

Vitrinele erau atât de cosmopolite, încât îți era greu să-ți aduci aminte că peste o oră aveai ședință de pioneri sau la UTC. Una dintre fete s-a măritat cu un francez și a ajuns să gătească vitrinele unui mare magazin din Paris. Echipa de vitrinieri de la Suceava a adunat multe premii, fiind invitată și la concursuri din celelalte țări socialiste. Așa a fost, existau concursuri de ornat vitrine și acelea erau un adevărat regal de poveste, de cultură, de artă, până la urmă. Mi se tot spune că România era lăsată în urmă, dar vitrinele noastre le întreceau de multe ori pe cele europene, pe care tata ni le arăta în fotografii. Vitrinierii români nu aveau nici salarii mari, nici materiale scumpe, ba mai ieșeau și la muncă patriotică, pe ogor, dar ne făceau să visăm la „O mie și una de nopți” pe un covor făcut la Cisnădie. La fel lucrau pentru noi și poezia, teatrul, pictura și sculptura românească. Abia când artistul se ghiftuiește, arta e ținută înfometată.

De câte ori mă gândesc la vitrine, îmi aduc aminte de cea mai scurtă poveste din lume, atribuită lui Hemingway: „For sale: baby shoes, never worn.” / „De vânzare: botoșei, rămași neîncălțați.”. O durere fără margini prinsă în câteva piuneze de cuvinte.

Puține povești au mai rămas pe străzi, în melodie, în cărți și chiar și în urlet. Unii le mai duc, dulce povară, în inimi și în cap. Omenirea va exista atâta vreme cât va ține minte măcar propria-i poveste.

Dați un gând de pomană și poveștilor care au plecat!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp