Părinții mei au avut puterea să trăiască cu spaima în suflet ori de câte ori plecam de-acasă, știind că, pe drum, mă aștepta o lecție de învățat. Astăzi, intervin serviciile sociale sau psihologii

Imagine surprinsă după protestele din Harehills. Foto: Tom Maddick/ SWNS/ Profimedia

Aveam patru ani când am început să fug de-acasă. Astăzi, cineva ar fi chemat psihologi și psihiatri, iar serviciile sociale ar fi făcut crize de nervi pe la uși. Unii ar putea spune că de-asta sunt interesată și de ce zice (Diana) Șoșoacă, deși toată lumea ar trebui să știe că ziariștii sau cei ce scriu la ziar trebuie să relateze despre realitate din toate punctele de vedere: și din cele care ne plac, și din cele care ne provoacă istericale intelectuale. 

Am făcut ochi în Ițcanii Sucevei, în mijlocul atâtor nații păstrătoare ale propriilor tradiții, încât astăzi, privind în urmă, nu îmi e de mirare că fiecare zi era un festival. Locuiam într-o casă înaltă, evreiască, lângă parc, vizavi de gară, pe ruinele „literare” ale fostului imperiu austro-ungar, nu departe de cele trei blocuri ale CFR-ului, primele și singurele la acea vreme, cu două etaje, sobă cu lemne și fără apă caldă. La început fugeam la blocuri, unde locuiau bunicii mei, pentru că acolo erau mai mulți copii, deci mai multe idei. Mama avea grijă de grădină, tata repara ce era de reparat, iar eu trebuia să am grijă de fratele meu, cu doi ani mai mic. Scriu această povestire când deja a plecat, cu regretul că nu întotdeauna am avut grijă de el. E adevărat că, la un moment dat, ca să mă revanșez, am pocnit un băiat care îl jignise, bătaie în urma căreia s-a lăsat cu scandal. Vecinii de stradă s-au împărțit în două tabere, ca la tribunal. Însă bunicul mi-a ținut partea, băiatul era la școală, mai mare ca noi, deci nu se punea. Cazier imaculat.

Aveam cel puțin cinci trasee sigure, pe care părăseam curtea casei. Deși, după prima fugă, ai mei stăteau cu ochii pe noi, când de la geamuri, când din ușa casei, când din magazia de lemne, reușeam să găsesc cele câteva secunde necesare în care rămâneam nesupravegheați, după care toată curtea, și cu aportul vecinilor, se umplea de gălăgie, ca după orice număr de iluzionism. Ai mei au făcut „ședințe” cu mine, invitând și bunicii, și erau momente în care dovedeam o maturitate și o deplină înțelegere a situației, inclusiv a consecințelor cauzate de incursiunile mele în slujba cunoașterii, exemplare. Pe tata îl pufnea mereu râsul, atât eram de serioasă. De mică am fost un copil serios, singurul în fața căruia am riscat, un pic mai târziu, confidențe a fost abecedarul. Tata era convins că, și dacă aș fi luat din greșeală autobuzul care avea stația în fața gării, tot aș fi găsit drumul spre casă, o chestiune pe care am testat-o la un moment dat, pe când aveam șase ani, cu succes. Pe mama orice plecare a mea de-acasă o îneca în disperare. 

Ca și înaintașul meu, Nică al lui Ștefan a Petrei, mergeam la furat de cireșe, în curte aveam doar un cireș amar și-atunci le căutam pe cele dulci, la furat de vișine, la râu, în expediție prin părțile îndepărtate ale Ițcani-ului pe unde pojghița urbană se topea, făcând loc unor apucături cu mult mai sincere, de la țară. Din grădina casei, ținând calea dreaptă, dădeai în lunca râului. Nu a Ozanei celei frumos curgătoare, deși am ajuns și pe acolo când tata m-a plasat în grija unui văr de-al său din Târgu Neamț, pe timpul verii. Suceava nu era un râu pe care să-l iei în șagă, avea meandre și mendre, tantrumuri adică, și prostul obicei de a mai înghiți câteodată copii. Ai mei cu greu și-au putut ascunde mânia când, după o fugă, l-au găsit pe fratele meu hălăduind prin lunca Sucevei. Norocul a făcut că dăduse peste un bătrân care venise să-și ia vaca de la păscut. Deși amenințată cu bătaia, bunică-mea șfichiuia aerul cu o nuielușă de alun și numai sunetul mă făcea să simt pișcături pe piele, am continuat să fug de-acasă. Cel mai tare i-am speriat pe-ai mei când am dispărut pentru o zi întreagă. Pentru că mama era văzută mereu umblând pe stradă, căutându-mă, vecinii și ceilalți locuitori ai Ițcani-ului veneau și-i raportau pe unde mă văzuseră. Altădată îmi cumpărau ciocolată, ca să poată să mă aducă înapoi acasă cu vorba bună. În ziua aceea nimeni nu mă văzuse.

Pe la spartul dimineții, vecinii noștri s-au pregătit să ducă covoarele și țoalele la râu, la spălat. Am început să mă rog de ei să mă ia și pe mine. Nu eram proastă, eram întreprinzătoare. Vecina mi-a spus că mă ia, deși nu-și vedea capul de treabă, dacă mă lăsa mama. Am urcat în cerdac, m-am prefăcut că intram în casă, m-am tupilat după ușă, am numărat până la zece, de două ori, ca să fiu sigură, după care m-am prezentat cu acordul mamei. Pentru vârsta preșcolară nu existau costume de baie cu rațe, iar pălăria de bumbac am săltat-o de pe cuier. Am sărbătorit fuga de-acasă prin muncă, adică am ajutat la spălarea covoarelor cu perie de om mare. Până și vecina noastră, care ne știa de ceva vreme, s-a minunat de cât de harnică eram. Când ne-am întors, bronzați și epuizați de muncă, tata aștepta în fața ușii. Mama și bunicii, plus o armată de voluntari răscoleau împrejurimile. La râu ne opriserăm un pic mai la deal de zona în care locuiam, așa că, atunci când căutaseră la râu, nu ne zăriseră. Nici nu m-am gândit că nu vor aprecia faptul că prin comparație cu Nică, băiat, care fugise de-acasă ca să meargă la scăldat, eu, fetiță, am ajutat alți buni samariteni să-și facă curat în casă!

A doua zi s-a întâmplat să fie duminică. După micul dejun, tata m-a legat de mijloc cu o funie de bumbac - din aceea care se bătea în cuie în jurul cercevelelor de lemn ca să nu se facă curent - și cu celălalt capăt de cerdac. Toți vecinii m-au putut „admira” când s-au întors de la biserică. În societatea de azi s-ar discuta despre traume și sănătate mintală. Foarte departe de adevăr! De fapt, tata mi-a servit o lecție pe care am dus-o în suflet toată viața: poți vorbi de libertate doar atunci când alții nu suferă din cauza ta. Astăzi, spre liniștea lor, părinții își feresc copiii de lecții, de joacă în aer liber, băgându-le pe sub nas telefoane mobile. Părinții mei au avut puterea să trăiască cu spaima în suflet ori de câte ori plecam de-acasă, știind că pe drum mă aștepta o lecție de învățat, care nu ar fi avut aceeași însemnătate dacă doar mi-ar fi fost povestită. Viața fără risc nu e viață, și nu vorbesc de riscurile nebunești ale acelora care nu și-au învățat lecțiile în copilărie, dar s-au apucat să-și facă selfie sărind de pe munte. Toate vânătăile și tăieturile de pe picioare au fost dovezi ale unei copilării împlinite, fericite și le-am purtat cu cinste până la aproape douăzeci de ani.

Printre prietenii de expediții, pe lângă copiii de la blocuri au fost și copiii de țigani din împrejurimi, romi cum își spun unii astăzi, dar nu ei. Știau cele mai bune locuri de ascuns, unde puteam construi cazemate, știau ce buruiene erau bune de mâncat când săream câte o masă și nu dădeau socoteală nimănui. Nu am văzut dragoste mai mare de copii ca la țigani!

Pe 18 iulie 2024, când au izbucnit violențele din Harehills, o mahala a Leeds-ului, în Regatul Unit, poliția a fost luată prin surprindere. Serviciile sociale ridicaseră cei patru copii ai unei familii de romi. Părinții duseseră la doctor unul din copii, care avea o vânătaie la cap. S-a mai spus că micuțul ar fi căzut de la geam. Când am venit, prin căsătorie, în Regat, soacra mea împlinise deja optzeci de ani. De la ea și de la prietenele ei am învățat că legea se aplică cu precădere în cazul persoanelor vulnerabile: cu serviciu, fără multă carte, bătrâni, oameni educați să fie corecți. Ceilalți, cu un statut, fofilându-se, la fel cum miliardarii nu au plătit taxe vreodată, ci eventual și-au plimbat banii prin propriile fundații, să ne dea impresia că au făcut și bine. Primăria a refuzat să dea detalii, pentru că este vorba de copii. Adevărul ar fi salvat situația. După ce s-a întâmplat pe străzi: mașină de poliție și autobuz avariate, Primăria a promis să revizuiască cazul.

În ultimii ani, în toată Europa de vest, au fost multe cazuri de abuz în ridicarea copiilor din familii din estul Europei.. Românii au fost jigniți chiar și de către conaționalii lor. Tot în ultimii ani, mai mulți copii au fost uciși de părinții englezi, care i-au izbit de pereți sau de pat când plângeau. Copii ai unor familii din Africa au murit după ce li s-au pus boabe de piper pe sub pleoape sau au fost mutilați. Au mai existat și cazuri în care musulmanii au aranjat căsătoriile fetițelor minore. Până acum, românii au fost singurii care nu au făcut scandal, care s-au supus regulilor, cerând ajutorul ambasadei. Elegant, până acum. Plânsul părinților romi a strâns, însă, în stradă toată comunitatea.

Acest articol nu este o instigare la nesupunere, legea și regulile de bună conduită trebuie respectate; regulile trebuie însă judecate în funcție de caz și nu speculate, și vorbesc în cunoștință de cauză. Înainte de a lua copiii unei familii este nevoie de o anchetă serioasă, în care să fie implicate familia, vecinii, cunoștințele, colegii de serviciu. Au fost copii care au mințit că au fost bătuți pentru că părinții nu i-au lăsat să se joace pe console, neștiind ce dureri îi așteaptă. Unii văd doar violențe, eu aș da credit și dragostei părintești, mai ales după multele situații în care s-a dovedit că circumstanțele au fost abuzate, chiar și în state de la care așteptam măcar o mimare mai bună a dreptății. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp