Facebook Serile Filmului Românesc
Mult timp n-am crezut-o, dar am simțit pe pielea mea că există un adevăr nerostit despre a fi moldovean: nu contează unde mergi, cineva va găsi un motiv să te privească puțin pe sub sprâncene, cu o doză de amuzament. Poate pentru că vorbim prea repede, prea aprig, prea nepotrivit, fără accentul poleit de capitală. Sau poate pentru că, undeva, s-a transmis de generații ideea că „provincial” e sinonim cu „patetic”. Și cu cât te apropii mai mult de București, cu atât privirea aceea devine mai condescendentă.
Și totuși, în fiecare vară, Iașiul revendică șiret, oarecum pe furiș, un rol de capitală, cel puțin unul de capitală culturală. Anul acesta, cele cinci zile ale Serilor Filmului Românesc, ediția a 16-a (6–10 august 2025), au transformat orașul într-un far al cinematografiei românești, cu proiecții în aer liber care au devenit romantice rampe de lansare ale poveștilor autentice pe care încă mai avem gură să le spunem, dar și urechi să le auzim. Serile Filmului Românesc au transformat orașul într-o capitală cu acte în regulă — nu doar pentru Moldova, ci pentru toți cei care încă mai cred că poveștile spuse bine pot schimba ceva în felul în care ne privim unii pe alții.
A fost ceva de vis în aerul fierbinte al serilor ieșene – un amestec de miros de asfalt încă fierbinte, aerul teraselor pline pe bulevard și foșnetul nerăbdător al oamenilor care se adunau în Piața Unirii. Iașiul nu s-a umplut doar de film. S-a umplut de artă, în toate formele ei, cu firescul unui personaj din alte vremuri, obișnuit să trăiască în preajma culturii. Fie că au fost scurtmetrajele din Grădina de Vară „Vert”, unde râsete și oftaturi s-au împletit la unison, fie documentarele spinoase de la Ateneu care au deschis ochii și au tulburat conștiințe, sau conferințele cu artiștii prezenți la această ediție, precum Cristian Tudor Popescu, Emilia Dobrin sau Irina Margareta Nistor – totul a funcționat ca un lanț viu al emoției și al ideilor.
Conturat și prezentat sub motto-ul „La feminin”, festivalul a răspuns în acest an, elegant și subtil, clișeului despre femeia fragilă și vulnerabilă pe care o bună parte a societății încearcă să-l recicleze în discursul public. A arătat că sensibilitatea nu exclude forța, ci e din aceeași fibră cu ea, că nicio femeie nu-i o poveste simplă și existența ei n-are nimic banal în ea; începând de la personajele fictive care se caută ca într-un deziderat de supraviețuire și până la femeile reale, în carne și oase, care au devenit repere ale industriei artistice românești, „la feminin” nu e despre gen, ci, în continuare, despre trăire.
Festivalul a fost cuprins, ca într-o strofă cu rimă îmbrățișată, de muzica a două generații: vocea caldă și discretă a Taniei Turtureanu și ritmurile legendare ale lui Ovidiu Lipan Țăndărică, care au adus împreună trecutul și prezentul, tradiția și modernitatea într-un dans al armoniei. Această încheiere muzicală a fost dovada clară că arta – fie că e film, muzică sau cuvânt – este cea care ne ține uniți, ne dă sens și ne pune în mișcare mai departe.
Trecutul și prezentul au stat la aceeași masă. Duios Anastasia trecea și Moartea domnului Lăzărescu au dialogat deschis cu Pădurea de molizi al lui Tudor Giurgiu și Kontinental 25 al lui Radu Jude. Filme care scot la iveală ce nu vedem în rutina zilnică: drame ascunse sub politețe, absurdități care au devenit normalitate. Fiecare a vorbit despre ceea ce poate nu se mai vede în molozul zilelor sau ceea ce poate am obosit să vedem; despre lucruri pe care le-am auzit, dar nu știm ce să facem cu ele; despre direcțiile pe care simțim că trebuie să mergem, dar nu știm să pășim.
Iașiul a devenit, pentru câteva zile, locul unde microfonul a ajuns la voci veritabile – acei oameni rari, autentici, care merită ascultați mai mult ca oricând, într-o lume saturată de zgomot și superficialitate; sunt scăparea busolei noastre de valori umane, sunt oameni care mai cred că noblețea obligă.
Într-un an electoral obositor, în care am vorbit mai mult despre sondaje decât despre visuri, despre candidați decât despre prieteni, am uitat cum e să fim împreună și atât. Serile Filmului Românesc au fost, preț de cinci zile, un antidot împotriva alienării. Într-o seară caldă de august, un ecran uriaș a adunat în Piața Unirii oameni care nu se cunoșteau, dar care au râs la aceeași replică, au oftat în același timp, au tăcut în fața aceleiași imagini tulburătoare.
La final, mi s-a confirmat ceea ce, poate, nu știm să ne spunem destul: mai avem pentru ce trăi. Mai avem de unde să creștem suficient cât să fim astăzi mai buni decât am fost ieri, deși pare greu, deși suntem incomodați, deși se simte de parcă asta n-ar mai conta nicăieri și niciodată. Cultura ne emancipează în mod onest. N-ar trebui tratată ca un hobby de weekend și nici ca un podium pentru ținute de gală scoase din naftalină o dată pe an. E antidot împotriva uitării, împotriva grobianismului, împotriva lipsei de culoare. Din când în când, e bine să ne amintim – și nouă, și altora – cine suntem. Dacă un oraș poate fi capitală culturală timp de cinci zile, poate fi oricând.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.