„Războiul Rece a fost un război în care a fost frig”, „Nu s-a făcut un film cu Platon?”, „Cine e Macron?” sau habarnismul cu lustru al colegilor mei de generație. Cu dezamăgire, despre „omul nou” cu facultate

Foto: Virgil Simionescu/ Inquam Photos

Credeam, când eram în liceu, că toți colegii mei de generație au simțit că au aceeași menire, aceeași datorie: să aducă binele. Mai-binele. Singurul lucru pe care nu l-am anticipat e că, dacă binele mai există, nu mai interesează pe nimeni. E ceva enigmatic de greșit în noi, în firea noastră, în fibra pe care lumea asta se pregătește s-o ofere mai departe urmașilor săi.

Binele mai are valoare doar atunci când e binele meu, când e raportat la sine, la confortul goliciunii din mine, la plăcerile acelea stupide care nu te cresc cu nimic, la satisfacerea egoului, la numărarea banilor din portofel pe care ești îndreptățit să îi cheltui într-o noapte de manele pe litoral. Dacă mai există binele, acela e să fii de nederanjat, de netulburat, de neatins. Să nu încerce ceva sau cineva să smulgă de la tine vreo trăire, vreun gând, vreun sentiment, vreo idee. Să-ți poți trăi viața fără să te-ncurce frumusețea vreunei cărți, a vreunei opere de artă sau profunzimea vreunui film. Să nu te-ncurce existența vreunei discuții reale sau vreun deziderat care te-ar înnobila și te-ar pune în mod onest în mișcare. Cu cât mai superficial și mai tupeist ești, cu atât mai mare va fi numărul oportunităților tale. Binele, azi, este să treci fără niciun deranj prin ceea ce cu greu poți numi viață, fiind ceea ce cu greu poți numi viu. 

Printre noi nu mai există adevăr adevărat; minciuna e adevăr dacă o spune cine trebuie, întru binele lui, pentru a-și justifica lipsa de coerență între ceea ce spune și ceea ce demonstrează prin fapte. Totul e relativ – nu se mai raportează la niciun principiu. De ce? Fiindcă e cool să nu mai ai principii. E util. E o schemă de marketing care te duce departe în viață. Lumea s-a prins, ușor-ușor, de asta, iar cei care se opun ajung să se-ndoiască de ei înșiși, să pună sub semnul întrebării importanța de-a rămâne vertical într-o lume care se întoarce pe dos în fiecare zi.

Dacă am fi fost doar „inclusive”, dacă am fi fost doar echitabili, dacă am fi închis ochii și am fi folosit aprecierea ca scop de încurajare poate că ar fi fost de înțeles. Problema, însă, e că întreaga piramidă a valorilor s-a întors cu susul în jos și se clatină odată cu lumea întreagă. Nu numai proștii sunt inteligenți, ci și oameni școliți deopotrivă sunt tratați ca niște idioți inutili. Nu doar coruptul este un om plin de merite, ci și cei integri, cu valori morale, au devenit incomozi. Dobitocia a devenit stilul de viață modern universal acceptat iar ipocrizia trece drept arta de a avea personalitate. Cel care cere demnitate exagerează împotriva aproapelui său – are o atitudine „dușmănoasă”, tot așa cum se avea și pe vremuri. Cel care are tupeul să viseze la un ideal imaterial e un eșec și n-o să-i realizeze nimic cu asta. Scopul e să fii pragmatic și să ai TikTok, unde să explici proștilor lucruri banale cu un ton care le face să pară informații prețioase.

Toată adolescența am auzit același lucru: „ai o gândire liberă, dar așteaptă, ai răbdare să ajungi la facultate”. Pentru mine, ca pentru mulți alții, facultatea gândirii libere a rămas o Fata Morgana. S-a dovedit a fi o simplă fabrică de diplome unde trebuie să fim cu toții egali – egali nu în inteligență, ci în neștiință. Să nu semănăm cu cei superiori nouă, de la care am putea învăța; să nu semănăm cu cei care-au ieșit din peșteră spre lumina ideilor. Să coborâm la cei mai jos de noi, ca să nu-i deranjeze meritocrația sau să îi frustreze elitismul. Să stingem lumina noastră ca să nu se simtă prost cei fără de lumină. 

Ne aplatizăm gândirea, totul pentru ca procentul de absolvenți cu studii superioare să dea din ce în ce mai bine în rapoartele pe care le-avem de trimis mai departe. În fond, românii știu bine cum să întrețină o imagine bună, indiferent de cât de găunoasă ajunge realitatea să fie.

V-am auzit și pe voi spunând că tinerii fac facultatea „din pix”, că ies mai nepregătiți de-acolo decât au intrat. Într-o mare măsură aveți dreptate. Asta, totuși, nu e din vina celor care muncesc, care citesc, care învață, care cercetează, care vor să cunoască, care vor să lupte pentru ceva. E vina celorlalți, a celor speciali, pentru care facultatea e o formalitate, e o bagatelă și nu o șansă. Cei care nu știu să lege o frază și silabisesc un text de o pagină fără să știe despre ce e vorba în el. Cei pe care profesorii sunt nevoiți sau lingușiți să îi treacă.

Mie, la unul dintre examene, mi s-a spus de către profesor că se simte jignit de faptul că-i aduc și cunoștințe din cultura mea generală. Mi s-a sugerat că deranjez, că e prea mult, că e prea devreme pentru gândire. Între timp, colegi pe care-i văd de trei ori într-un semestru pe la facultate apar la examene și trec fluierând, fără să știe la ce materie au dat examenul. E vorba despre aceiași studenți care, atunci când au văzut bibliografia, au întrebat senin dacă nu există vreun film cu Platon pe care să-l vedem, ca să nu mai citim cartea. Aceiași studenți la Științe politice care nu știu cine e Emmanuel Macron, ce e Războiul Rece (e un război în care a fost frig) și care nu pot distinge liberalismul de marxism, dar ajung vedete pe internet sau lideri în asociațiile de studenți.

Mereu în statul român e vorba despre „ceilalți” – ei sunt cei care dictează trendul. Pentru ei se anulează regulile, pentru ei se schimbă valorile. Nu pot fi lăsați pe dinafară, nu se pot simți discriminați, fiindcă ei trebuie să-i voteze pe cei care scriu acum legi în favoarea lor.

Aceștia sunt viitorii „oameni de bine”, care strâng like-uri pentru inteligența artificială cu care în sfârșit își pot exprima corect gramatical cele două idei întâmplătoare generate de un spasm asemănător sinapsei. La astfel de manifestări strâng admiratori care-i felicită tot cu un mesaj generat – „Felicitări, ChatGPT!”, „Mulțumesc, ChatGPT!”.

La urma urmei, la ce să raportezi valorile dacă n-ai principii? Ăia dinaintea noastră sunt toți retrograzi, plicticoși, greoi, de ce să îi mai cărăm în spate? Niște repere cu care nu poți să câștigi nimic, iar tu trebuie să câștigi mult și bine, să fii suficient de gol încât să urci cât mai sus, cât mai repede, ca să nu-ți mai simți josnicia. 

Încep, totuși, să trec de la dezamăgirea față de acei „ceilalți”, la dezamăgirea față de un sistem care le este complice și creator deopotrivă. Aceștia, care nu știu nimic despre nimic, își propun și le iese ceva tragic: să influențeze masele. Să creioneze grotesc o lume întreagă ca o masă amorfă, fără indivizi și fără oameni. Mase, mase goale, mase fără sens, pentru că de asta ai nevoie ca să ai putere. Mase, nu oameni, ca să parvii și să reușești să devii cineva.

Acesta-i „omul nou” care respiră hidos și crește lângă noi. Suntem cu toții nevoiți să devenim aplaudacii celor ce înghit toată viața din noi. Excepția se transformă în majoritate „democratică”, mai apoi în regulă și tot așa conduce o țară întreagă fără de oameni. Se împrăștie ca o boală. Problema nu e boala. Problema este alta: mai vrea cineva să ne vindecăm de ea? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp