Mihai Brașoveanu

Mark însă s-a speriat. Nu știe cum să separe știrile false de cele reale, nu știe să facă față acestui rol de Publisher. S-a trezit cu prea multă presiune în urma alegerii lui Trump că președinte. Vrea înapoi în zonă de confort, unde e cald și bine. Ah, și vrea să facă în continuare bani. Mulți bani. (Foto: Guliver Getty Images)

Trăim în era vitezei. Totul e pe repede înainte, informaţiile sunt consumate dintr-o înghiţitură, viaţa însăşi trece pe lângă noi ca un Shinkansen. Avem tot mai puţină răbdare şi cerem tot mai multe de la cei din jurul nostru. Suntem exigenţi cu oamenii şi probabil înzecit când vine vorba de lucruri. (Foto: Mihai Brașoveanu)

Am copilărit într-un triunghi al Bermudelor bucureștean. Genul de cartier despre care n-a cântat nicio trupă de rap. Paraziții aveau Colentina, La Familia era în Sălăjan, RACLA pe la Gara de Nord. Despre Calea Moșilor nu cânta nimeni. Nici n-aveai ce să zici. Cel mai entuziasmant lucru de pe strada noastră era când se închidea un amanet și se deschidea o farmacie. Nu e poezie în a vărui un butic de 2x2. Singurul lucru la care puteai visa în locul unde nu se întâmpla niciodată nimic era cum să evadezi.

Problema articolelor care încep cu “Top 10 lucruri pe care trebuie să le faci ca să nu-ți mai fie frică să zbori” e că de cele mai multe ori, acestea sunt scrise de oameni cărora nu le e frică să zboare. Mie îmi e. Te înțeleg. Și eu urăsc să aud cum „statistic, e cel mai sigur mod de a călători” și da, e absolut normal să-i detești pe ăia care dorm încă dinainte de decolare.

Nucleul oamenilor din Piața Victoriei a fost omogen și constant. Ne-am întâlnit acolo seară de seară cam aceiași. A fost nevoie însă să vină și alții ca să apărem în presă din toată lumea. Nu eram acolo pentru a forma un steag, dar așa am fost distribuiți peste tot și vocea noastră s-a amplificat, iar scopul a fost atins, fie și parțial.

România te face să urăști aproape orice. Când ajungi de la București la Timișoara cu trenul, în acelasi interval de timp în care ai zbura până în America, e clar ca n-ai cum să te legi sentimental de călătoria într-un vagon. Care mai e murdar, înghesuit și are farmec doar cand ești adolescent și chiar și atunci, mai mult pentru că a merge cu Nașul e o lecție de viață despre tupeu, negociere și șpagă. În Europa însă, trenul are o altă valoare.

Apocalipsa orășeanului nu vine cu meteoriți, vine cu gândaci cât magneții de bucătărie lipiți pe perete, țânțari în haite și sunete de împerechere ale șopârlelor de pe tavan. E momentul în care corporatistul din tine își blesteamă zilele și plânge după tonomatul de cafea de la muncă, locul calduț de pe scaun și chiar și după colegul dement cu care te războiești pe aerul condiționat.

Sunt un clișeu al generației mele, nu că ar fi ceva în neregulă cu asta. Mulți dintre cei ce azi au între 25 și 35 de ani schimbă ușor-ușor România.