Fără mânie despre Alain Delon. S-a dus ultimul „monstru sacru” veritabil al cinematografiei europene

Foto: Alain Delon, în 2019, la Festivalul de Film de la Cannes, când i s-a decernat un Palme d'Or onorific (Profimedia Images)

În ziua înmormântării lui Richard Burton (care a murit pe 5 august 1984), regizorul şi producătorul Paul Scofield a citit poezia „Death is nothing at all“ a preotului Henry Scott Holland. Unul dintre versurile poeziei era acesta: Why should I be out of mind only because I am out of sight?

Brook Williams, alt prieten al lui Richard Burton, a citit poezia „Do not go gentle into that night“, scrisă de Thomas Dylan, iar două dintre versuri au fost următoarele: Old age should burn and rave at close of day;/ Rage, rage against the dying of the light.

Alain Delon a jucat cu Richard Burton în „The Assassination of Trotsky” (1972). 

Bolşevicul Lev Troţki a fost omorât în 1940, în Mexic, de către agentul sovietic Frank Jackson la indicaţiile lui Stalin, aşa că Alain Delon a fost nevoit să îl omoare pe Richard Burton 32 de ani mai tîrziu, cu un târnăcop, la indicaţiile lui Joseph Losey. După aceea, Delon şi Burton poate s-au mai întâlnit, dar nu şi într-un alt film (deşi fosta lui soţie, Nathalie, a avut o aventură cu Burton, tot în ‘72, în timpul filmărilor la „Bluebird”, punând în pericol căsnicia cu Liz Taylor). N-am idee dacă Delon a participat la înmormântarea lui Burton sau dacă a citit vreodată cele două poezii. Se prea poate să le ştie. După cum se prea poate să nu le ştie. Şi, la fel, nu am cunoştinţă nici dacă a citit jurnalul lui Burton, unde, în timpul filmărilor la Troţki, era foarte reţinut în legătură cu talentul actoricesc al acestuia, numindu-l un actor fără mari valenţe actoriceşti, pentru ca, după prima zi în care au lucrat împreună, să noteze: Worked with Delon all day yesterday. He is a much better actor than I thought he was. Pretty sensitive and all that. Pleased to be surprised.

Revenind la versuri, primul e o întrebare retorică şi mare parte din populaţia planetei, sincer, nu aş întelege de ce şi-ar adresa-o. Motivul e lesne de înţeles, iar dacă nu e, probabil nu se cunoaşte explicaţia. O voi expune limpede aici: pentru că e firesc şi normal ca oricare dintre noi să fim daţi uitării îndată ce părăsim scena acestei lumi. Într-adevăr, suntem curajoşi, înmiresmaţi şi facem fapte bune, avem un „spirit corect, o inimă simţitoare şi un suflet sensibil”, dar a deduce din asta şi din altele asemenea că e nedrept să părăsim în anonimat fericirea acestei planete jucăuşe, pe mine, unul, m-ar întrista nespus.

Pe de altă parte, Alain Delon, măcar pentru că a fost Rocco, Tom Ripley, Tancredi Falconeri, Monsieur Klein şi Jeff Costello şi tot ar trebui să fie suficient să se interogheze: Why should I be out of mind only because I am out of sight?

Celelalte versuri, ale lui Thomas Dylan, se doresc a fi un protest al bătrâneţii. Împotriva morţii, a uitării, a slăbiciunii, a morţii, a tot ce semnifică ea. Do not go gentle into that night! Totuşi, cum majoritatea trăim blând şi domol, de ce nu am proceda la fel şi când va fi sosit clipa să purcedem into that night? Am fost blânzi, să ne retragem blânzi! Ceea ce l-a îndreptăţit, însă, pe Delon să nu accepte bătătoritul drum liniştit spre asfinţit e faptul că viaţa sa n-a a fost deloc domoală: la nici 18 ani, a decis să participe la războiul din Indochina, a fost direct implicat în Afacerea Markovic, în care bodyguardul său a fost găsit mort urmare a unui presupus şantaj cu fotografii compromiţătoare având-o în prim plan pe soţia prim-ministrului francez Georges Pompidou si să mai spunem doar că, în ’62, pe când forma cel mai în vogă cuplu cu Romy Schneider, a avut o aventură cu Nico (muza lui Andy Warhol şi vocalista de la Velvet Underground, pentru care Leonard Cohen a făcut o pasiune neîmpărtăşită, inspirîndu-i cîntecul „Take this longing”), din care a rezultat un copil pe care nu l-a recunoscut niciodată, fiind crescut de mama lui Delon.

O asemenea viaţă tumultoasă – am trecut aici numai câteva crâmpeie – nu e o carte de vizită potrivită pentru o retragere blândă când se apropie apusul.

So, tender is the night… but it should have not been for Delon!

Realitatea este neutră, noi îi atribuim valenţe, se zice. La fel procedăm cu noţiunile de adevăr şi morală, la fel procedăm cu orice. Totul e relativ, omul fiind „măsura tuturor lucrurilor”. Cu siguranţă Delon, ca individ, nu e diferit de noi, dar ceea ce a reuşit să realizeze în această viaţă îl separă de mulţi. La asta şi-a dat cu vârf şi îndesat concursul mirajul filmului, unde se sare uşor peste disjuncţia ce separă aparenţa de realitate, iar persoana care interpretează ajunge confundată cu rolurile interpretate.

„Monstrul sacru”, ce combinație ciudată de cuvinte!

Adulaţia spectatorilor, provocată de suprapunerea celor două identităţi, i-a creat faima, în vreme ce mass-media a amplificat-o.

Weber a decretat că, într-o lume desacralizată, ce l-a pierdut pe Dumnezeu, se vor ciocni o mulţime de idoli. Apariţia celei de-a şaptea arte a dat mult de furcă bisericii, iar vedetele căţărate pe peliculă, laolaltă cu pasiunile, bravura şi dorinţele care au animat acţiunile lor, au concurat serios sfinţii. De ce? Poate şi pentru că, în imaginaţie, toţi oamenii sunt eroi şi caută să se identifice cu cei ce încarnează asemenea personaje. Cinematograful, un templu recunoscut al iluziei, exact cu asta se ocupă, iar Alain Delon a fost unul dintre cele mai de succes produse, unul dintre „idolii” cărora li se aplică această combinație ciudată de cuvinte: „monstru sacru”. Expresia a fost inventată de dramaturgul Jean Cocteau în 1940 pentru piesa de teatru care poartă acest nume, „Les Monstres sacrés”, și evocă imaginea Sarei Bernhardt, o figură emblematică a epocii.

Ce se mai ştie, însă, azi despre Delon? 

În mare parte, nimic. Că a fost un cuceritor. (Atributul monden de „Don Juan al cinematografului francez” şi statutul de „sex simbol al anilor ’60 şi ‘70” fac parte din expresiile-şablon ale mai tuturor revistelor ce fac referire la el.) Că a jucat în „Il Gattopardo” (1963), „Le Clan des Siciliens” (1969) şi „Zorro” (1975). Şi, mai ales, că a fost un actor frumos. Acesta aproape singurul aspect asupra căruia toţi care au auzit de el cad de acord. (Tyrone Power, Montgomery Clift, Robert Redford şi Tom Cruise se apropie, cred, cel mai mult de tipul de frumuseţe efeminată încarnată de Delon în multe din filme.)

Frumuseţea i-a fost asociată ca înţelepciunea lui Solomon, absurdul lui Ionesco, Cogito, ergo sum lui Descartes şi raison d’état lui Richelieu. Neîndoielnic, o asemenea afirmaţie constituie un exemplu de superficialitate. În spatele lui Cogito, ergo sum se află un întreg sistem filozofic, dincolo de conceptul raison d’état se găseşte concentrată politica celui mai important personaj politic al secolului al XVII-lea, la baza „absurdului” ionescian stă o operă originală şi plină de semnificaţii. Frumuseţea lui Delon nu putea subzista decenii la rând prin ea însăşi. Mulţi actori de-a lungul timpului au fost foarte atrăgători şi nimeni nu şi-i mai aminteşte.

Mai mult, asta nu l-a ajutat întotdeauna. Mai târziu, frumuseţea i-a fost pusă în cârcă pentru a-l asocia unui actor comercial, lipsit de substanţă, reproş cu care nu sunt de acord. Fără a avea studii de actorie, Delon a fost un talent înnăscut, cu mult peste medie.

Între el şi Chaplin (pentru care nutrea o nespusă admiraţie) există o singură diferenţă: Chaplin a fost un mare actor datorită sieşi, Delon datorită regizorilor care au ştiut să-l pună în valoare, şi mă refer aici la regizori precum Clément, Visconti, Antonioni, Melville, Losey, Blier, Schlöndorff, Goddard şi, de ce nu, Derray şi Verneuil. (Se poate adăuga, fără pericolul de a greşi prea mult, că, după „Nouvelle vague” (1990), rolurile lui au fost tot mai puţin meritorii.) Adevărat, Chaplin a fost şi actor, regizor, coregraf, scenograf, scenarist etc. Lui Delon nu i-a ieşit când a sărit din pătrăţica lui. În calitate (şi) de regizor şi scenarist, tot ce-a rămas, spre exemplu, din Pour la peau d’un flic (sau Afacerea Pigot, 1981) e Anne Parillaud goală şi legată de un pat (moment în care, desigur, apare el şi o salvează) şi melodiile lui Oscar Benton („Bensonhurst” Blues, cu celebrul refren A bui, bui, bui) şi Neil Diamond („Say Maybe”).

Punând cap la cap asemenea detalii, da, se poate afirma că nu a avut geniul lui Chaplin, dar carisma a suplinit cu vârf şi îndesat lipsa aceasta.

Pentru mine, a fost o vreme când, spre a-l parafraza pe Aristotel, „nici luceafărul de dimineaţă, nici luceafărul de seară, nu erau la fel de admirabili” ca el

Pentru Aristotel, justiţia era cea care întrecea luceferii în intensitate, fiind „cea mai perfectă dintre virtuţi”. Pentru mine, carisma lui Delon era cea care se detaşa de celelalte virtuţi în perfecţiune. „Cineva se îndreaptă spre noi de pe ecran… ne azvârle, strângându-şi buzele, un zâmbet rece, ridică revolverul foarte încet şi ţinteşte spre noi… şi noi am muri cu plăcere doar pentru a-i arăta că el are dreptate, deoarece a lovit în mijlocul inimilor noastre”, scria o jurnalistă germană despre el. The mysteriously lethal angel in a trenchcoat and a fedora, l-a numit criticul de film David Thomson.

A fost asemănat, în diverse rînduri, cu Alan Ladd, Humphrey Bogart şi James Dean, apoi cu Steve McQueen şi Clint Eastwood (comparaţia cu aceştia doi provine din faptul că popularitatea lui rivaliza constant cu a lor în Japonia), cu George Raft şi Frank Sinatra (din pricina conexiunilor cu lumea interlopă), cu Warren Beatty (pentru numeroasele aventuri amoroase pe care le-au avut amândoi; de altfel, Shirley MacLaine, sora lui Beatty, a şi fost amanta – şi, simultan, partenera – lui Delon în timpul filmărilor la „The Yellow Rolls-Royce” (1965)), pentru ca, în final, să devină nici mai mult nici mai puţin decât Alain Delon, un actor cu propria identitate, care se transformă el însuşi într-un model de comparaţie pentru alţii.

Astăzi, aproape că nu există ţară – din India, până în China, Japonia, România şi Rusia – care să nu aibă un Alain Delon al ei.

Că americanii nu au auzit de el (nici un film de-al lui nu a rupt gura târgului în State) şi se isterizează la alde Henry Cavill spune multe nu despre faima lui, ci despre ignoranţa şi gusturile lor. Căci americanii nu au auzit nici de Saul Bellow şi îl citesc cu nesaţ pe Dan Brown, dar asta nu înseamnă mare lucru când îi aşezi la aceeaşi masă pe cei doi.

În „Utilitarismul”, John Stuart Mill pretindea că „fiecare fiinţă umană va prefera să fie un Socrate nesatisfăcut decât un porc satisfăcut”, iar sensul la care s-a oprit Mill pentru „porc” a fost acela de fiinţă ce caută numai îndestularea fizică şi confortul material. Cine e atent, însă, la semenii noştri, poate uşor constata că mulţi dintre ei se găsesc în situaţia ca, la 50 de ani, vârsta la care se spune că un om capătă înfăţişarea pe care o merită, să fie doar nişte porci nesatisfăcuţi.

Alain Delon, la 50 de ani, nu era nici Socrate şi nici porc, ci devenise, pur şi simplu, Alain Delon, propriul brand. Nu fiindcă personalizase cojocul din piele, „alaindelonizându-l” (prin filmul Once a thief (1965), nu fiindcă ceasuri, parfumuri, ochelari şi alte accesorii îi purtau numele sau pentru că, în 1984, câştigase un binemeritat Cesar pentru rolul din Notre Histoire, ci mai ales fiindcă, în decurs de numai două decenii, ajunsese unul dintre principalii exponenţi ai cinematografiei europene când aceasta încă rivaliza, aproape de la egal la egal, cu Hollywood-ul.

Da, e dificil să arăţi ca Delon la 50 de ani – vă recomand „Parole de flic” (1985) sau „Ne réveillez pas un flic qui dort” (1987), spre a vă convinge – sau la oricare altă vârstă, dar văzându-i pe cei din jur nu pot să nu observ că frustrările şi nemulţumirile lor provin nu din faptul că nu strălucesc asemenea aştrilor, nici pentru că sunt „porci”, ci fiindcă se simt nesatisfăcuţi.

Asta l-a deosebit pe Delon de restul o lungă perioadă.

Începând cu anii ’90, destinul său s-a apropiat tot mai mult de al Franţei de după al Doilea Război Mondial: în căutarea măreţiei apuse, părea că nu îşi mai găsea locul pe scena internaţională. Făcea gesturi grandilocvente, care pe mulţi francezi îi contrariază şi irită. Prestigiul său din ultimii treizeci de ani s-a hrănit din ceea ce a fost cândva. Era invitat să prezideze concursuri de frumuseţe (Miss France), să culeagă premii pentru întreaga carieră (i s-a decernat un premiu inclusiv la festivalul TIFF de la Cluj din 2017) şi să participe la inaugurări de magazine, muzee şi case de modă, aşa cum Kissinger era invitat la dineurile de gală oferite de Casa Albă unor şefi de state, pe post de muţunache. 

Era tras pe linie moartă.

În acelaşi timp, vechii-i prieteni (Jean-Claude Brialy, Annie Girardot, Mireille Darc, Jean-Paul Belmondo etc.) plecau unul câte unul. Era deprimat. Se gândea la sinucidere.

În anii ’70, rolul de patriarh al cinematografului francez îi revenea lui Gabin. În ultimii douăzeci de ani, rolul l-a împărţit cu Belmondo, din 2021, a rămas doar el (fiindcă nu l-aş include şi pe Depardieu aici.) 

Însă Gabin era iubit de francezi. Pe Delon, în ultima parte a vieţii, îl găseau arogant şi nesuferit – deşi pe Belmondo l-au simpatizat până în ultima clipă. Delon vorbea la persoana a treia despre sine, era prieten şi aproba multe din politicile lui Jean-Marie Le Pen, se declara împotriva mariajului între persoane de acelaşi sex şi era în favoarea reintroducerii pedepsei capitale (deşi unul din marile sale succese de box-office, „Deuz hommes dans la ville” (1972), în care personajul său e trimis la ghilotină, se voia a fi tocmai o pledoarie împotriva pedepsei cu moartea). 

Colac peste pupăză, generaţia tânără ştia tot mai puţin cine a fost şi în ce filme a jucat. Nici nu i s-au mai propus roluri pentru marele ecran. În ultimii ani, abstracţie făcând de rolul lui Cezar din „Asterix aux jeux olympiques” (rolurile sale de comedie, puţine, ce-i drept, precum cel din „Texas Across the River” (1966), alături de Dean Martin, nu au prins la public), s-a orientat către teatru („Podurile din Madison County”, „Variaţiuni enigmatice”, creat de Eric Emmanuel Schmidt special pentru el) şi televiziune („Frank Riva şi Fabio Montale”). A spus chiar că renunţă să mai filmeze. Dar a admis: dacă te cheamă Besson sau Spielberg, nu te gândeşti de două ori. 

Cum Besson s-a prefăcut a nu şti de ofertă, Delon, de milogit, a zis că nu se va milogi. Dacă vreun mare regizor are nevoie de el, ştie unde îl poate găsi, a declarat. 

Se pare, totuşi, că nimeni nu a mai avut nevoie de el.

Ce altceva mai poate fi spus?

Când timp de un sfert de secol aştepţi un rol care nu mai soseşte, când, încet-încet, îți dai seama că nu mai eşti ceea ce obişnuiai să fii, dar te comporţi ca şi cum încă ai mai fi, când brutalitatea nemiloasă a realităţii îţi arată un loc în prezent pe care nu eşti dispus să îl accepţi, toate acestea, laolaltă cu apropierea morţii şi incapacitatea de a reînvia o epocă apusă – gurile rele spun că doar când prezida Miss France mai ajungea să sărute umerii femeilor –, trebuie să fie dureros.

În 1992, interpretîndu-l pe celebrul seducător italian Casanova în „Le Retour de Casanova” – un film primit rece de critică, deşi a făcut parte din deschiderea oficială a festivalului de la Cannes -, a redat tocmai neputinţa şi disperarea cuceritorului aflat la vârsta senectuţii, de a mai cuceri persoanele care, odinioară, erau uşor fermecate de prezenţa sa. 

Un rol premonitoriu, poate. Un rol, din păcate, mult mai bine interpretat pe peliculă decât în viaţa reală. 

În 1995, la conferinţa de presă din cadrul festivalului de la Berlin, unde i s-a decernat Ursul de Aur pentru întreaga carieră, a declarat că unul din rolurile pe care şi-a dorit mereu să le interpreteze a fost acela al lui Napoleon, dar nu din postura de învingător la Austerlitz, ci de înfrânt la Waterloo.

Nu s-a întâmplat. Deşi nu e greşit să spunem că a avut parte de un Waterloo în viaţa reală. Sfârşitul lui Napoleon e legat de aceşti ultimi ani ai lui Delon printr-un fir roşu. Amândoi au întruchipat Franţa în perioada de glorie şi amândoi au fost părăsiţi de ea spre final. Premiul Palme D’Or d'honneur, decernat în 2019 pentru întreaga carieră, a spus răspicat că nu înseamnă nimic pentru el, numindu-l un simplu reminder că şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. În plus, mişcarea MeToo, îndeosebi aripa franceză, a cerut boicotarea Festivalului de la Cannes, pe considerentul că premiul ar fi fost acordat unui individ misogin şi rasist şi numai intervenţia calmă şi raţională a lui Thierry Frémaux, directorul festivalului, a făcut ca apelurile feministelor MeeToo să fie ignorate. Ideea este că nu de premii avea nevoie Delon. Avea nevoie să joace. Să-l ţii, aşadar, departe de platourile de filmare şi să fii surprins de atitudinea-i distantă şi morocănoasă sau de puseurile de condescendenţă arată cât de puţin înţelegeau francezii firea lui Delon spre a redeveni persoana pe care o aveau la suflet cândva.

Evident, începând cu 18 august 2024, la fel cum s-a întâmplat cu Napoleon, vor începe prin a-i deplânge absenţa. Şi vor avea de ce, căci, pe termen lung, pierderea va fi mai ales a Franţei, care, oricâţi actori excelenţi are şi va mai avea, va aştepta mult şi bine până ce un alt Delon va apărea în prim-plan. 

Un actor de talia lui merita o ieşire din scenă de anvergură. A avut parte de un exil autoimpus la reşedinţa sa din Douchy, un fel de Sfânta Elena unde a trăit, izolat, în ultimii ani.

După cum el însuşi mărturisea, se simţea un dinozaur, un personaj anacronic într-o lume pe care nu o mai înţelegea. Se gândea chiar să se sinucidă (asistat).

A mai ieşit la rampă, o dată, în 2023, pentru a lua apărarea Ucrainei. A condamnat Rusia pentru invazia sa şi a spus că regretă că nu mai este tânăr, să poată lupta alături de ucraineni.

Câteva concluzii

Alain Delon ştia cine este şi voia să fie tratat ca atare. Mulţi îl urau pentru simplul motiv că, pur şi simplu, nu puteau rivaliza cu el. Pe niciun plan. Dar mult mai mulţi l-au iubit şi admirat. De pe toate continentele. De la oameni simpli, la artişti, preşedinţi de stat şi aristocraţi. Acorda prietenia sa foarte greu, dar cei care el considera că o meritau, aveau să se bucure de ea, orice s-ar fi întâmplat. Lui Annie Giardot, partenera din „Rocco şi fraţii săi” şi „Tratament de şoc”, i-a plătit internarea în azil şi s-a îngrijit, până în ultima ei clipă, de tot ce avea nevoie. Lui Renato Salvatori, fostul soţ al acesteia, i-a oferit roluri în multe din filmele produse de el când nimeni nu-l mai băga în seamă. A susţinut proiecte de film ale unor tineri cărora nimeni nu le dădea vreo şansă. Există pagini virtuale dedicate lui unde actori, scenarişti, regizori, scenografi etc. povestesc despre generozitatea şi umanitatea lui. Avea păreri clare şi nu renunţa la ele doar fiindcă supărau. A fost întotdeauna un om de dreapta, un gaullist, şi, din această postură, a susţinut ideile sale despre Franţa. Nu îl interesa că ele deranjau establishment-ul politic. Francezii au început să-l deteste pentru opiniile sale împotriva imigraţiei şi ale căsătoriei între persoane de acelaşi sex, dar marginalizarea ce i-a urmat nu l-au determinat să le nuanţeze. A fost un om dintr-o bucată, un veritabil om de acţiune, atât în plan sentimental, cât şi de afaceri. Temperamental vorbind, cred că cel mai bine s-a (auto)descris în rolul lui Pierre Noix din filmul „L'Homme pressé” („Un om grăbit”, 1977), despre un colecţionar de artă care trăia într-un ritm frenetic, aruncându-se în orice activitate (tranzacţii imobiliare, căsătorie, afaceri cu obiecte de artă) la viteză maximă şi care a murit de apoplexie îndată ce a intrat în posesia unei vaze etrusce, pe care şi-o dorea nespus.

Îndrăznesc să mai spun că bună parte din femeile din mişcarea MeeToo care l-au boicotat au făcut-o şi din cauză că, oricât de nepopular ar suna această speculaţie, Alain Delon nu le-ar fi băgat vreodată în seamă. Şi că îl detestau mai degrabă pentru ceea ce încarna (ca simbol) decât pentru ceea ce ar fi făcut (ca individ). Protestele lor erau mai mult îndreptate împotriva forţei de seducţie pe care o emanase vreme de decenii asupra femeilor reuşind să le îndepărteze cu maximă uşurinţă de statutul de femeie emancipată, independentă şi voluntară pentru care ele luptau. Virilitatea lui era mai periculoasă pentru scopul urmărit de mişcarea feministelor prin faptul că întruchipa acel soi rarisim, dar irezistibil de atracţie care, la contactul cu o femeie, atrage după sine dezastrul. Dar un dezastru căruia nu i te poţi împotrivi, ba chiar te rogi să i te abandonezi. Şi aşa ceva feministele MeeToo nu puteau ierta.

Duminică, 18 august 2024, a murit ultimul monstru sacru al cinematografului european.

Alain Delon est mort. Vive la légende!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp