Spiritul românesc în faţa dictaturii comice a protectorilor înaltei culturi româneşti

foto: Juan Manuel Serrano Arce / Zuma Press / Profimedia

Nu sunt un mare fan al operei domnului Cărtărescu. Am încercat să citesc câteva dintre cărţi şi am renunţat. Nu sunt pentru mine. Nu mă atrag, nu mă prind, nu mă regăsesc în ele. Dar… un foarte apăsat dar, nici nu trebuie. O operă de artă nu e mare doar când vine în întâmpinarea emoţiilor personale şi bifează criteriile pe care un individ le consideră valide. Aş putea numi o duzină de picturi celebre, de filme ale unor regizori consacraţi sau de bucăţi muzicale ale unor compozitori faimoşi care nu îmi transmit nimic. Socot cartea lui Thomas Mann, Doctor Faustus, cea mai plictisitoare carte celebră de pe faţa pământului. În căutarea timpului pierdut a lui Proust, mda, e şi ea în top. Am reuşit să finalizez, cu chiu, cu vai, primul volum numai fiindcă voiam să înţeleg mai bine transpunerea pe ecran a versiunii lui Volker Schlöndorff (în care Alain Delon îl interpreta pe baronul Charlus). Pot enumera încă trei kilograme de cărţi care m-au plictisit de moarte. Din snobism, le-am citit, pe multe cap-coadă, dar acum le consider timp pierdut. Totuşi, această realitate e valabilă doar pentru mine. Faptul că asemenea cărţi continuă să fie considerate capodopere, nişte repere în literatură care inspiră generaţii după generaţii de cititori, mă obligă să accept că semnificaţia unei opere de artă, valoarea şi farmecul ei transcend preferinţele mele.

Mie, însă, nu îmi plac şi pace! Fiind un simplu cititor, mă feresc, totodată, să bag pe gât cuiva concluziile la care am ajuns în urma lecturii. Iar dacă, peste ani, o câtime din aceste cărţi faimoase cu care nu am vreo afinitate se va dovedi că, într-adevăr, nu au nicio valoare, din nou, nu înseamnă nimic. Drumul unei opere de artă şi al consacrării unui artist se desfăşoară independent de umorile, criteriile şi simpatiile noastre. La fel şi intrarea lor în coşul cu maculatură.

Acestea fiind lămurite, voi încerca mai departe să explic de ce mi s-a părut ruşinoasă respingerea candidaturii lui Mircea Cărtărescu.

Primul punct din “Regulamentul pentru primirile de membri în Academia Română” stipulează clar că “Alegerea de noi membri ai Academiei Române (membri corespondenţi, membri de onoare din ţară şi membri de onoare din străinătate) se face, în condiţiile prevăzute de Statutul Academiei Române, cu totală obiectivitate şi în deplină transparenţă, unicul criteriu de primire în Academia Română fiind contribuţia la ştiinţă şi cultură, impactul asupra domeniului de activitate al candidatului”.

Aşadar, există un singur criteriu: impactul asupra domeniului de activitate. În cazul domnului Cărtărescu, asupra literaturii. Care, desigur, trebuie analizat cu totală obiectivitate şi în deplină transparenţă.

S-a întâmplat asta?

Păi, să vedem. Una dintre persoanele care şi-a arătat manifest împotrivirea a fost scriitorul Nicolae Breban. Iată cum descrie, sintetic, opera lui Mircea Cărtărescu – „La Mircea Cărtărescu sunt trei personaje: tăticul, mămica și Mircea. În literatură trebuie să faci oameni mai vii, cum l-a făcut Dostoievski pe Raskolnikov, Shakespeare pe Hamlet”. O remarcă ce seamănă, prin răutate şi miopie, cu a criticului Leroy care, din dorinţa de a ridiculiza picturile expuse la Salonul de la Paris de către Manet, Degas, Renoir, Sisley etc., le-a numit în derâdere simple ”impresii” (de unde şi curentul impresionist).

Acum, că în opera domnului Cărtărescu or fi doar trei personaje, care-i buba, că nu înţeleg… Întreaga sa operă putea bine-mersi să se concentreze 1) pe descrierea inavuabilei vieţi interioare a unui limbric ce navighează prin maţele în putrefacţie ale unui şobolan poliglot; 2) pe meditaţiile transcendentale a 5 ml de acid hialuronic inserate brutal, de un bucătar beat, în buzele uscate ale unei prostituate septuagenare; ori 3) pe metamorfoza unei căcăreze de oaie în grangurul expirat al unui for cultural prestigios dintr-o planetă de mână a treia de la marginea universului Omega Centauri. Nu ar fi avut nicio relevanţă.

Singurul aspect care conta era şi este impactul produsului literar final asupra literaturii. Asta, indiferent de stilul, forma, subiectul şi numărul personajelor alese. Iar când cineva reuşeşte, scriind despre “tăticul, mămica şi Mircea”, să trezească plăcerea lecturii în zeci de mii de cititori din toată lumea care, laolaltă cu criticii de specialitate, apreciază rezultatul acestui demers, înseamnă că opera şi-a atins scopul, nu?

Mda, dar tot domnul Breban susţine despre Cărtărescu că “e un scriitor bun, dar nu de nivelul Academiei.” Carevasăzică, ne împinge logica să admitem, valoarea candidatului nu e la nivelul domniei sale, care este membru cu drepturi depline al Academiei. Remarcabil aici este că de aceeaşi părere au fost alte 73 de persoane, care au socotit că domnul Cărtărescu, neridicându-se la înălţimea domnului Breban, ar trebui să stea pe tuşă. Poate îl va primi cândva, nu-i vorbă, dar acum, din păcate, nu există o operă validă care să-i determine pe exigenţii membri ai Academiei să-i dea girul.

Ha!

Neîndoielnic, domnul Cărtărescu, dintre toţi scriitorii români, a fost cel mai promovat în perioada post-decembristă, dar primirea făcută de cititorii altor ţări nu a ţinut defel cont de asta. Articolele laudative din rubricile de specialitate ale unor reviste de marcă din afară, de asemenea, nu s-au împiedicat de asemenea detalii. Premiile importante, aşijderea. Fără nicio exagerare, cărţile lui Cărtărescu au pus pentru prima oară, de la Cioran şi Ionesco, literatura română pe harta lumii. Ele au trecut cel mai durabil test, cel al verdictului unui public străin şi neştiutor de mode literare dâmboviţene care s-a aflat, într-o proporţie covârşitoare, la primul contact cu opera românului. Cititorii din Franţa, Spania şi Brazilia nu ştiau că ICR-ul lui Patapievici a cheltuit – inspirat, după cum am putea numi, retrospectiv, investiţia – mulţi bani pentru promovarea operei lui Cărtărescu. Patapievici a pariat pe opera lui şi rezultatele au fost pe măsură. România a câştigat în egală măsură din acest pariu, nu doar Cărtărescu.

Cu tot respectul pentru domnul Breban, dar “mămica, tăticul şi Mircea” au făcut mai mult pentru prestigiul cultural al naţiei decât toate romanele sale complexe, oricâţi Raskolnikovi de Ferentari şi Hamleţi de Tecuci s-au înghesuit acolo. Drept urmare, dac-aş fi un înger de gips care să facă nişte profeţii despre prezent, în locul unei bune vestiri despre primirea lui Cărtărescu în Academie, aş spune că avem în faţă o rea vestire despre sfârşitul trist al unui scriitor remarcabil cândva, un animal bolnav, pradă agoniei şi sfârtecat de invidie, căruia demonii mărunţi i-au tocat bunul simţ şi judecata. Riscul în cultură, uneori, e şi când dai cu mucii-n fasole în aprecierea unui coleg de breaslă.

Acum, haideţi să-i comparăm niţel pe cei doi!

Ieri, am avut curiozitatea să verific recenziile de pe Goodreads - – care e, în plan literar, un soi de melanj între IMDB şi Rotten Tomatoes – ale câtorva dintre scriitorii mei preferaţi: Saul Bellow, Louis Ferdinand Celine, Somerset Maugham, Scott Fitzgerald, Kurt Vonnegut etc. După aceea, am trecut la Mircea Cărtărescu. Procentul de recenzii negative e, întrucâtva, similar cu al lui Cărtărescu. Ce e cu adevărat interesant la scriitorul român e că aproape patruzeci la sută dintre comentarii sunt în spaniolă, italiană, germană, franceză sau engleză. Multe, laudative. Cărtărescu fascinează, e clar. Nu pe toată lumea, dar are publicul său internaţional deloc de neglijat. Şi, sunt convins, numărul acestora va creşte cu anii. Lăsând statisticile să vorbească, Average rating 3.92 · 38,830 ratings · 4,004 reviews · shelved 122,443 times.

Apoi, am trecut la cărţile domnului Breban. Linişte pe aproape tot frontul. Ici, colo, o recenzie. Average rating 3.67 · 493 ratings · 47 reviews · shelved 1,334 times. O operă de valoare, perenă, ar trebui să fie comentată de cititori. Nu e cazul aici. Am verificat apoi opera lui Marin Preda, cel care era considerat de Nicolae Manolescu, alături de Nicolae Breban, cel mai important scriitor postbelic. Average rating 4.00 · 33,347 ratings · 861 reviews · shelved 63,209 times. Aşadar, de vreo şaizeci şi ceva de ori mai mult rating decât colegul-vârf-de-lance. Nu mai spun de Rebreanu, Camil Petrescu şamd

Dintre toţi granzii neaoşi, cel care e cel mai puţin citit şi comentat e nimeni altul decât domnul Breban.

Astfel de statistici sunt un indicator superficial, desigur, şi cu siguranţă nu sunt un factor hotărâtor, dar aruncă o lumină asupra ceea ce se urmăreşte la primirea unui scriitor în rândurile Academiei: impactul asupra literaturii. Niciun scriitor român contemporan nu poate pretinde că a ajuns la un număr atât de mare de cititori. Miile de recenzii favorabile, din întreaga lume, pe care le întruneşte opera sa de la cititori pasionaţi, care argumentează onest de ce le-au plăcut cărţile reprezentative ale românului arată că, indiferent că îţi place sau nu, ele farmecă un auditoriu divers, pe care-l ţine captiv în interiorul sutelor de pagini ale fiecăreia dintre ele.

Şi, totuşi, domnul Cărtărescu nu e de nivelul domnului Breban. Nu a zămislit Raskolnikov şi Hamlet în operă. Csf, ncsf.

Cel mai distractiv va fi, însă, când ”tăticul, mămica şi Mircea” lui Cărtărescu va lua premiul Nobel, pe care – acum, mai mult ca nicicând – mi-aş dori să îl obţină cât timp domnul Breban e încă în viaţă, adică măcar în următorii douăzeci de ani. La acea dată, domnul Breban va avea probabil vârsta la care a ajuns domnul Șora, dar mi-aș dori să posede și luciditatea de care acesta a dat dovadă până la final, pentru a fi în măsură să aprecieze importanța evenimentului la justa amploare.

Cu toate astea, anticipez, chiar şi atunci, domnul Breban va trivializa Nobelul cărtărescian cu argumente de tipul politizării premiului şi al altor considerente ce fentează valoarea literară. Doar Academia Română, va socoti, a fost suficient de demnă şi profesionistă neînjosindu-se să-l primească printre membrii ei. Pentru că nu era un scriitor care să facă cinste Academiei.

Cum este, spre exemplu, domnul Valeriu Matei, membru de onoare al instituţiei şi, totodată, director al Editurii Academiei. Isteria de perpetuum mobile de speţa a doua a acestui personagiu scorţos împotriva acceptării lui Cărtărescu este de un comic desăvârşit, pare scoasă la indigo din agitaţia nevrotică a lui Louis de Funes în La folie des grandeurs. Spre cinstea lui, şi-a câştigat deja gloria postumă. Va fi cunoscut de generaţiile viitoare drept acel omuleţ neastâmpărat care nu a avut linişte până nu a demonstrat lumii că numitul Cărtărescu nu e de calibrul Academiei.

Ceea ce, chapeau, i-a reuşit. A convins precum Putin când l-a condamnat pe Navalnîi.

Sincer, cât de rău să fii la suflet pentru a nu-i rezerva un loc în analele literaturii române?

Căci domnul Breban îl are asigurat deja. Prin monumentala sa operă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp