În urmă cu doi ani, avocata Diana Gavra a făcut o scurtă oprire la piață. Avea mulți bani la ea, câteva mii de lei într-un plic. Era chiar înainte de Black Friday și voia să cumpere un calculator la reducere. Îi era poftă de struguri și nici prin cap nu i-a trecut că poate păți ceva în Piața Domenii, ziua în amiaza mare. Câteva minute mai târziu, și-a dat seama că toți banii îi fuseseră furați. Nu simțise nimic, nu putea identifica momentul când s-a întâmplat. A mers la poliție, poliția a accesat camerele de supraveghere din zonă și, în câteva zile, hoțul a fost prins. Numele lui era Amar Răducanu, un tânăr de etnie romă din București, care tocmai ieșise din închisoare pentru furt și care se întorsese la muncă, pe teren. Pentru că în acele zile de libertate făcuse mai multe victime și fusese prins, pe Amar îl aștepta un nou proces și, foarte probabil, o nouă condamnare. În momentul în care Amar a sunat-o pe Diana Gavrea să îi propună să îi restituie suma de bani furată în încercarea de a scăpa de o nouă perioadă de stat în închisoare, Diana a refuzat. Și-a dat seama că, pentru a face rost de acei bani, bărbatul ar fi fost nevoit să fure din nou. În schimb, i-a propus o tranzacție: ea își retrage plângerea dacă el acceptă să fie personaj într-un film documentar realizat de ea. Amar a acceptat. „Da, vreau să vorbesc despre viața mea”.
Așa s-a născut „Amar”, unul dintre cele mai bune filme documentare românești pe care le-am văzut în ultimii ani și care a fost proiectat săptămâna trecută la Astra Film Festival, la Sibiu.
„Amar” este un film despre lumea hoților de buzunare, o fereastră prin care poți privi în viețile lor, în mintea, în sufletele, în casele și familiile lor. Diana Gavra, avocat, fostă victimă a hoților de buzunare și regizor, a reușit un lucru exceptional: a pătruns cu lavaliere și camera de filmat într-o lume invizibilă pentru noi, restul, deși este, după cum regizoarea spune, „lumea de lângă noi”. Marea surpriză a Dianei a fost să constate că, imediat după ce a început filmările cu Amar, și alți hoți de buzunare din cercul lui au vrut să vorbească și să apară în film.
Amar este fost dependent de droguri, hoț de buzunare profesionist, analfabet, a crescut pe stradă și a făcut ani de închisoare. Spune că vrea „să termine cu toate astea”, dar că e greu să te lași.
Povestea lui este și a prietenilor lui. Cu toții provin din același loc și din aceleași medii defavorizate. Nu au mers la școală, dar au „școala străzii”. Nu știu să scrie și să citească, dar vorbesc despre bine și rău și despre viitorul copiilor lor. Nu fac acordul între subiect și predicat, dar înțeleg termeni judiciari complicați și cunosc sistemele judiciare din diverse țări – unde sunt pedepsele mai blânde, unde sunt cele mai bune condiții de detenție, care țară are polițiști mai bine pregătiți etc. Cum altfel să știi unde poți da următoarea lovitură și să scapi (aproape) basma curată?
Filmul te poartă timp de 125 de minute prin diverse povești și locuri: București, Madrid, Londra, Berlin. Cunoști personaje reale care vorbesc cu sinceritate despre poveștile lor. Unul care te impresionează este Bebe, un bărbat gay de etnie romă din Ploiești, total analfabet, care încă din adolescență a fost dus în străinătate și obligat să se prostitueze și să fure.
A îndurat ani de zile de abuzuri și nu și-a imaginat că viața lui va fi vreodată altfel. În prezent, Bebe trăiește în Germania, s-a școlarizat, este horticultor și are o viață liniștită. Este și povestea unui alt fost hoț de buzunare din cercul lui Amar, care spune că Germania i-a dat șansa să își găsească o altă cale. S-a lăsat de furat, muncește la Amazon, are doi copii pe care îi duce la școală și spune că simte că e integrat în societate.
În schimb, Amar și ceilalți tovarăși ai lui care au rămas în România par că nu au scăpare. Filmul îți arată, printre altele, eșecul statului român de a-i reabilita pe acești oameni. Odată ieșiți pe poarta penitenciarului, nu au altă variantă decât să se întoarcă de unde au plecat, la infracțiune.
În clasa a 10-a mi-a fost furat portofelul din ghiozdan. Eram în troleibuz și tocmai primisem bani de la părinți pentru săptămâna următoare. Nu îmi amintesc suma, dar știu că l-am urât pe necunoscutul care îmi făcuse asta. Am avut atunci o zi oribilă, în care nu m-am putut aduna. Din „Amar” am aflat cu oareșce umor că hoții se gândesc la asta și că au mereu în minte faptul că „banii furați sunt bani blestemați”. Ba mai mult, că sunt unii hoți care au frică de Dumnezeu, care nu fură vinerea sau în fața bisericii.
Eram tot în clasa a 10-a când mi-a fost furat portfardul din ghiozdan, tot din troleibuz, în mod cert, nu a fost un an bun pentru mine. Am rămas atunci fără rujul meu preferat, fără tot ce adunasem în trusa mea de adolescentă cool. Pentru mine a fost o mare dramă, deși nu îmi explicam de ce ar fura cineva așa ceva. Din „Amar” am aflat, ascultând confesiunea unui hoț, că uneori se poate întâmpla să pună mâna pe un toc de ochelari sau pe un portfard în loc de portofel, și că nici pentru ei nu e totul atât de simplu odată ce deschid geanta unei victime.
Tot dintr-o confesiune am aflat că nu toți putem fi furați, că hoții ne măsoară din cap până în picioare ca să știe dacă suntem o potențială victimă. Am descoperit, cu această ocazie și care este motivul pentru care nu am mai fost niciodată furată, după experiențele neplăcute din liceu.
Amar este numele pe care mama i l-a dat după un film Indian. În buletin îl cheamă Amar Răducanu, dar e poreclit Mihai Bănică sau Mihai a lu Bănică. În ziua în care a furat-o pe Diana Gavra, avea nevoie de lapte praf pentru copilul său mic. Un prieten i-a împrumutat 100 de lei, așa că a mers prin piață să vadă dacă „pică ceva”. În acea zi a picat Diana, dar tot răul spre bine. Altfel nu s-ar fi născut acest film documentar fascinant și necesar care nu își propune să eroizeze niște infractori, ci mai degrabă să ne ajute pe toți să înțelegem un fenomen și o lume pe care nu o vedem la televizor sau pe Facebook, despre care politicienii nu vorbesc și pe care, la suprafață, o disprețuim din suflet.
În prezent, Amar este la închisoare. Nu a scăpat de condamnare după furturile săvârșite în perioada în care și Diana Gavra i-a fost victimă. El e închis iar ea lucrează la partea a doua a documentarului despre perioada lui de detenție.
„Amar” este deocamdată în circuitul festivalier, deci este la-ndemâna fanilor de film documentar. Însă când vă veți intersecta cu acest titlu oriunde, pe vreun afiș sau pe vreo platformă de streaming, dați cu încredere un click, cumpărați bilet, mergeți să-l vedeți. Veți câștiga 2 ore.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
"Din „Amar” am aflat, ascultând confesiunea unui hoț, că uneori se poate întâmpla să pună mâna pe un toc de ochelari sau pe un portfard în loc de portofel, și că nici pentru ei nu e totul atât de simplu odată ce deschid geanta unei victime" - Of! Chiar nu e simplu pentru ei, sărăcuții! Le trebuie multă pricepere și stăpânire de sine să trieze rapid prada, să nu plece, doamne ferește, cu un port fard și un ruj în loc de portofelul cu bani.
Câți amărâți sunt pe lumea asta, toți fură? Nu! Muncesc și se mulțumesc cu ce câștigă cinstit!
Hoțul vrea mult și fără muncă!
E o vorbă din popor: "N-ai să vezi cuc să clocească și hoț să muncească!".
De ani de zile nu am avut cash în portofel, în mod regulat, mai mult de 100 - 200 de lei. Restul, pe card.
Cât despre închisoare, asta ar trebui să aibă numele schimbat în "Institut de studii aprofundate pentru perfecționare în comiterea infracțiunilor". În loc de pușcărie, oamenii ăștia ar trebui să-și aleagă o meserie și statul să investească pentru calificarea lor în meseria respectivă. Iar pedeapsa să se rezume la recuperarea prejudiciilor create. Actualul sistem nu rezolvă mare lucru pe linia integrării acestor infractori în societate.
Revenind la esența articolului-infracționalitatea din mediile defavorizate- în special în etnia romă, toată lumea îl cunoaște. Amănuntele, cauzele și explicațiile prezentate în film nu prea interesează pe nimeni- mă refer la autorități și la opinia publică. Părerile cetățenilor exasperați de aceste infracțiuni vor fi întotdeauna radicale- și sunt de înțeles. În același timp exprimarea liberă a acestor opinii este întotdeauna cenzurată prin invocarea termenului de discriminare. Și fenomenul merge înainte, nimic nu se schimba. Dacă se continuă în acest mod,fără ca autoritățile- dar și presa și televiziunile- să prezinte realitatea nefardată ,cu toate problemele etniei respective, filme ca " Amar" nu vor folosi la nimic.
Hoția lui e justiticată de hoția altora?
P.S. Si bineinteles statul roman este de vina ca se nu se reabiliteaza infractorii si statul german face tot posibilul din lume sa reabiliteze infractorii din Romania, in ciuda faptului ca sunt mii de locuri de munca disponibile in Romania, dar intr-adevar nu mai poti sa te imbraci in haine de firma si sa iti mai si hranesti familia...