E mare deranj zilele astea în online după ce Eva Măruță, mezina cuplului Andra și Cătălin Măruță a debutat ca personaj central într-o producție cinematografică cu mare potențial de priză la public, „Tati part-time”. Să tot fie vreo săptămână și ceva de când aud de la prieteni și citesc pe Facebook că românii s-au împărțit în două tabere: cei care laudă prestația micuței Eva în film și cei care înjură, scriu răutăți și pun la zid familia Măruță, care, spun ei, este deja celebră și, cu toate astea, își împinge copilul în față pentru avantaje financiare.
„Este nedrept.” „Copilul nu a primit rolul pe merit.” „Ăștia nu se mai satură, sunt peste tot”, sunt exemple de mesaje pe care le-am primit de la ascultători, dimineața la radio. Și lista poate continua.
În toată istoria cinematografică există nenumărate exemple de copii care au devenit celebri după ce au jucat în filme la vârste foarte fragede, de la Shirley Temple, Elizabeth Taylor, surorile Olsen sau frații Macauly și Kieran Culkin. La fel cum sunt nșpe sute sau mii de exemple de copii de actori celebri (inclusiv în România) care au mers pe urmele părinților și au devenit la rândul lor actori, pentru că, hei, e firesc, talentul se transmite, la fel și personalitatea histrionică, fără de care un actor nu poate sta în lumina reflectoarelor.
Și, cu toate astea, mulți români au sărit cu pumnii și picioarele pe Eva Măruță, un copil de 8 ani și părinții ei celebri Andra și Cătălin Măruță.
Ca să înțeleg de ce și pentru că aveam de gând să discut subiectul și la radio, în matinalul Digi FM, am fost să văd „Tati part-time”. Filmul, care este în cinematografe de la începutul lunii, este unul comercial, o comedie reușită cu Alex Bogdan și Eva Măruță în rolurile principale, în regia unei femei, Letiția Roșculeț, cu un scenariu semnat tot de Letiția Roșculeț împreună cu Matei Dima (BRomania). Povestea curge bine, personajul lui Alex Bogdan e simpatic și te prinde din primele 3 minute, Eva Măruță e adorabilă în rolul Mayei, o fetiță isteață cu vorbele la ea, care e lăsată timp de o lună la București, în grija personajului jucat de Alex Bogdan, un avocat burlac care trăiește zbuciumat, fără responsabilități sau gânduri să-și întemeieze o familie. Viața lui este complet zdruncinată când se trezește cu un copil pe cap, Maya, personajul jucat de Eva Măruță.
Sala de cinema era plină și timp de o oră și jumătate s-a râs aproape încontinuu. O observație demnă de notat este că scenariul este inteligent scris, astfel încât povestea se adresează atât copiilor, părinților cu copii, cât și celor fără copii. Se înjură fără ca înjurăturile să ajungă la urechile copiilor, se vorbește de „lucruri de oameni mari” fără să fie ceva vulgar, doar comic. Una peste alta, filmul îți dă o stare foarte bună, rămâi cu un zâmbet plăcut pe față și cu imaginea unei fetițe sfătoase și simpatice în minte.
Câteva detalii de la premiera la care am fost. Acolo am cunoscut-o pe Eva, o fetiță de 8 ani cu un zâmbet luminos pe față, care făcea fotografii la panou cu toți invitații. Nu pentru că stătea cineva cu ochii pe ea, nu pentru că o supraveghea tăticul sau pentru că i-ar fi spus cineva să facă asta, ci pentru că se vedea de la o poștă că îi face plăcere. Eva Măruță era fericită să fie înconjurată de oameni, de copii, să fie în centrul atenției și să fie complimentată. La finalul proiecției am reușit s-o prind cât să îi spun „Bravo, Eva. Ești foarte talentată!” Mi-a răspuns cu un „Mulțumesc!” apăsat și a continuat să alerge ca un titirez prin mulțimea de oameni care ieșeau zâmbitori de la film.
Nu îl cunosc personal pe Cătălin Măruță. Îl cunosc, ca și voi, de la televizor și de la câteva evenimente unde ne-am salutat. Pe Andra, nici atât. Pe Eva, cum spuneam, am cunoscut-o odată cu filmul „Tati part-time”. Nu am, deci, nici un interes să fiu părtinitoare. Vreau, în schimb, să înțeleg, ce e în neregulă cu noi. De ce ne aprindem și aruncăm cu flăcări într-un copil de 8 ani care nu merită decât laude pentru talentul lui? De ce ne place să aruncăm cu pietre? În căutarea răspunsului, mi-am amintit de o poveste reală din propria copilărie.
În 1997 mi-am înscris părinții la un concurs televizat foarte popular la vremea respectivă. „Te uiți și câștigi” premia concurentul care urmărise și reținuse cât mai multe detalii din emisiunile, filmele și serialele care erau difuzate pe parcursul unei săptămâni la celebrul post de televiziune. Era vacanța de vară, aveam 10 ani și îmi petreceam mult timp în fața televizorului. Când a apărut un promo că se fac înscrieri pentru familii, am notat numărul de telefon, am găsit o scuză să fug până la bunica (singura care avea telefon fix) și i-am înscris pe ai mei la emisiune. Când tata a fost anunțat că cineva de la București a sunat să ne cheme la preselecție pentru „Te uiți și câștigi”, să cadă din picioare. Era iulie, o căldură de storceai hainele de pe tine, iar noi veniserăm în echipă, mama, tata și copilul, în Bucureștiul încins la preselecția la care fuseserăm chemați. Când am fost întrebată ce vreau să mă fac când ajung mare, am zis actriță și nu m-au mai putut opri din vorbit, căci aveam multe de zis, vorba aia, multe filme văzute, personaje preferate, prințese de jucat, ați înțeles ideea. Am luat preselecția și am fost anunțați că vom filma emisiunea în câteva săptămâni, urmând ca ediția cu noi să deschidă noua grilă de toamnă. Dând filmul pe repede-nainte, am mers, am câștigat aproape toți banii din concurs, a fost ca un vis din care nu îmi venea să mă mai trezesc. La 10 ani, eu, o fetiță din provincie, câștigasem marele premiu al unui concurs difuzat la o televiziune națională. Îmi amintesc că eram atât de fericită, încât, pe drum, înapoi spre casă, am rugat-o pe mama să mă lase să dau o petrecere cu toți copiii de pe scară și prietenii mei din cartier. Ai mei au fost de acord. Erau și ei fericiți și făceau deja planuri. Îmi amintesc că din acei bani, vreo 10 milioane (erau mulți în ’97), au cumpărat prima mașină de spălat automată și viața mamei s-a ușurat considerabil.
Visam cu ochii deschiși cum o să fiu, măcar pentru o zi, iubită și lăudată de copiii de pe scară și din clasă. Eram un copil căruia nu îi păsa decât de părerea prietenilor ei din cartier și de la școală. Nu mă visam vedetă națională. Înțelegeam, în sinea mea, că a fost one time only, că a fost o dată și gata. Poate tocmai de aceea, speram că voi fi primită cu flori și aplauze la întoarcerea acasă. Asta visam meu.
Știți ce s-a întâmplat în realitate? Am fost alergată cu pietre prin jurul blocului de băieții arțăgoși specialiști în bullying. La prima ieșire la joacă în jurul blocului, mi-am luat pietre în picioare de la copiii care m-au hulit că mă cred vedetă. Îmi amintesc că nici vecinii nu au fost foarte încântați după ce ne-au văzut la televizor. Am suferit foarte tare și îmi amintesc că nu am vorbit cu părinții mei despre asta. Ba mai mult, imediat după ce m-am întors de la emisiune, am luat și primul 4 din viața mea de elev. Deși știa foarte bine că lipsisem motivat o săptămână de la școală, doamna învățătoare mi-a dat lucrare la istorie în prima oră după ce am revenit la cursuri. Nu am știut lecția, o premieră pentru mine. Am luat 4, nota pe care nu o voi uita niciodată. M-am descurajat. Țin minte că am regretat sincer că mi-am înscris părinții la concurs, că am apărut la televizor, că îndrăznisem să fiu diferită de cei din jurul meu. M-am simțit pedepsită, exclusă, simțeam că dintr-o dată nu mai aparțineam de lumea mea.
De ce am ținut să scriu aici despre asta? Pentru că abia acum, odată cu povestea succesului Evei Măruță și a valului de ură care s-a declanșat la adresa părinților ei, am înțeles: pentru mulți dintre noi e mai ușor să îi urâm pe cei care pare că rup rândul. Îi tratăm ca pe niște trădători pe cei care reușesc sau pe cei care îndrăznesc să spargă bula. Pe cei care au curajul să își urmeze visul, care nu își ignoră talentul, chemarea. Pietrele pe care eu mi le-am luat discret, în glezne în 1997, s-au transformat, în 2024, în zeci de mii de comentarii încărcate cu ură la adresa uneia dintre cele mai celebre familii din România.
Cred cu tărie că dacă Eva Măruță s-ar fi numit Eva Popescu și ar fi jucat în „Tati part-time”, tot ar fi avut parte de comentarii răutăcioase, dar la o scară mult mai mică, într-un grup restrâns. În cazul de față, valul de ură este direct proporțional cu nivelul de notorietate al părinților Evei, pe care unii îi acuză că sunt peste tot. Cred cu la fel de multă tărie că dacă ești fiica uneia dintre cele mai celebre artiste din România și a unuia dintre cei mai cunoscuți oameni din mass-media ai toate premisele să îți placă să fii în lumina reflectoarelor și nu este absolut nimic în neregulă cu asta. Din nefericire, multe dintre comentariile ostile care au apărut după lansarea filmului, nici măcar nu au legătură cu Eva sau cu prestația ei actoricească, ci mai degrabă cu antipatia stârnită de părinții ei în rândul unei anumite categorii de public. Antipatie inerentă când ești atât de celebru. Da, Eva Măruță este copilul unor români celebri. Da, apare în reclame și are un cont de Instagram cu peste 400 de mii de followeri (cont gestionat de părinți). Da, joacă rolul principal într-un film în care tatăl ei este coproducător. Dar pentru asta nu merită pedepsită.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Capra lu' Maruta e bine, grasa, frumoasa, face lapte, face bani. Asta e problema.
Asta ne face sa ne simtim inferiori si nu suportam asta (noi care suntem buricul pamantului si le stim pe toate). Si nici nu recunoastem.
Si aruncam cu maro in Maruta ca sa ne simtim superiori.
Experiența dumneavoastră este tristă și îmi pare rău pentru dumneavoastră că ați fost nevoită să o trăiți.
Referitor la fetiţă... nu cred că soţii Măruţă i-au făcut un serviciu şuntând competiţia. Succesurile, dar mai ales eşecurile te întăresc. Este ca Yin şi Yang: din eşecuri înveţi, succesurile îţi turază motoarele. Dacă Măruţii vor continua aşa, fiindcă au bani, cea mică va crede că totul i se cuvine. Iar când va dori să participe la un castig PE BUNE şi va avea ghinionul să-l pice (nu că n-ar fi bună, ci pentru că altcineva ar fi mai potrivit pentru rol) s-ar putea să-i cadă tot cerul în cap iar ea să se afunde în depresie.
Despre asta este vorba aici. Cât despre „heitări”... este bine că se loveşte de ei acum. Sper ca păriţii să fie destul de inteligenţi şi să-i explice că atât aplauzele cât şi hate-ul fac parte din viaţa de artist şi să o înveţe cum să gestioneze situaţia.