Foto: Profimedia Images
Era 7 dimineața, prieteni. Vineri, 7 dimineața, când brutele cu bormașina au luat-o de la capăt la etajul 8. Au început cu ciocane, vânzoleală, sunet de unelte metalice, hârâit de mobile împinse pe parchet, suficient cât să îmi dea trezirea și să-mi aplice bormașina pe viu, ca o extracție dentară fără anestezie. Era deja a cincea dimineață când mă trezeam împotriva voinței mele, după tura de noapte la știri. Aceasta este o poveste adevărată. Povestea unui refugiat pe caz de zgomot, fără apă caldă, în căutare de 8 ore legate de somn.
Mereu mi-am imaginat că tipul cu bormașina e o specie aparte de om. Un fel de mercenar Wagner care demolează și găurește la comandă, fără milă față de somnul bebelușilor, al femeilor care adorm târziu sau al bătrânilor care au visat la o pensie liniștită. Bucureștiul e plin de ei, iar la mine în bloc și-au făcut punct central de lucru de vreo lună jumate încoace. Am plecat la Untold, m-am întors, i-am găsit tot acolo, la etajul 1. Am plecat în Deltă, m-am întors după o săptămână, i-am găsit și mai aproape de mine, la etajul 8. Atât de aproape, încât am senzația că mă voi trezi cu mercenarul în pat, după ce a demolat și ultimul perete care ne mai desparte.
Mi-am amintit de un scheci vechi cu Stela și Arșinel, „Fonofobia”, din 1981. Uite-l pe Arșinel legat cu o basma la cap, care se vaită că-i bolnav de fonofobie, „boala zgomotelor, care-ți macină nervii, te stresează. Huruitul tramvaielor, scârțâitul frânelor de autobuz, claxoanele, îți macină nervii”. Doar că problema era mai complexă și avea multe aspecte: nevasta, soacra, copilul și vecina lui Arșinel, toate jucate de Stela Popescu, erau mai zgomotoase decât toate tramvaiele la un loc. „Amărâtul“, zici în gând după ce râzi vreo 5 minute.
42 de ani mai târziu, într-un bloc din București din sectorul 3, „Fonofobia.2023” – Eu. Fără basma la cap, dar amețită de mă loveam de pereți, după 5 zile de nesomn în care arătam de parcă mi s-au înecat corăbiile, mi-am făcut bagajele să plec de acasă. Aruncam la întâmplare haine în bagaj în timp ce îmi imaginam scenarii criminale cu vikingii bormașinilor. Ce le-aș spune dacă m-aș aduce acum peste ei? Ce le-aș face? Să chem poliția?
Și când credeam că nu poate fi nimic mai rău, robinetul sună iar a pagubă. „Ăștia au luat iar apa caldă!”, urlu suficient cât să acopăr bormașina. O situație tragi-comică.
„Unde pleci?”, mă întreabă jumătatea mea mai calmă, în timp ce bombănea printre dinți la fiecare hârâit înțepător de bormașină.
„Plec la mama. Nu mai pot! Mă duc să dorm”.
Mi-am făcut cel mai rapid bagaj din viața mea și am fugit, la propriu, din București. Nu visam decât la liniștea copilăriei mele de la Zărnești. La greieri, aer curat, temperaturile de 15 grade de la final de august și somnul ăla dulce și nezdruncinat de acasă. Am băut o cafea, am trimis câteva mesaje prietenilor că urmează să părăsesc Bucureștiul în regim de urgență, am dat pe gât un magneziu, mi-am luat apă la drum și am plecat mâncând pământul.
4 ore mai târziu ajung în Silence Land, acasă, la munte, unde n-am găsit răcoare. Cu cearcănele până la gură, o strâng pe mama în brațe.
„Aoleu, mamă, tu ești în depresie”, zice biata maică-mea, speriată că i-a venit copilul avariat de la București.
„Nu sunt, mamă. Doar mi-e somn”, zic eu sfârșită.
„Dormi cât vrei aici. Nu te deranjează nimeni aici”. Nici n-a apucat să termine fraza maică-mea că, brusc, se aude ceva ascuțit aproape de fereastră.
Scap supa din lingură și întreb: „Ce se aude?“
„Lucrează băieții la acoperiș pe scara cealaltă. Termină în vreo oră, stai liniștită”.
Mă întorc la gălușca mea abandonată brusc în farfurie și când să îmi termin socotelile cu ea, tresar din nou: un acordeon și un saxofon, claxoane și chiuituri.
„I-auzi! E nuntă pe strada Zorilor” – zice maică-mea. „Au adus brazii la mireasă…“
„Cu tradiția nu te pui”, mi-am zis. Și-apoi, cât timp nu e o bormașină prin zonă și există termopane, adorm și-n picioare.
Maică-mea încearcă să-mi distragă atenția.
„Ia uite, a început Festivalul de la Mamaia pe TVR2!”
Festivalul Mamaia 60, anunțat ca fiind un omagiu adus șlagărelor și artiștilor care au intrat în istoria festivalului. Arunc un ochi, ciulesc urechea, mă chircesc. Defecțiuni tehnice în lanț, sunet oribil, prezentare făcută parcă pe genunchi, o rușine zgomoasă. „Păcat de artiști”, mi-am zis, deschizând din nou fereastra să verific dacă s-a terminat petrecerea nuntașilor.
Două ore mai târziu s-a făcut liniște. Ca un copil fericit că și-a primit cadoul mult așteptat, mă așez în pat cu fereastra deschisă și adorm cu greierii pe fundal.
Să tot fie 23, când mă trezește ca din morți o muzică venită parcă de nicăieri. „E un vis urât”, mi-am zis, în timp ce mă zvârcoleam în pat. Nu, prieteni. Eram trează, în capul oaselor, în patul maică-mii. Mă ridic din pat, mă aplec peste fereastră, muzica zici că venea din cer. Maică-mea apare și ea în pragul ușii cu un sentiment de vinovăție pe față.
„Măi, mamă, e petrecere la clubul pensionarilor. N-a mai fost de 6 luni una. Vai de mine, ce rău îmi pare!“
Am început să râd. De fapt nu, să mă prăpădesc de râs. Mi-am amintit de Arșinel și de fonofobia lui: „Huruitul tramvaielor lui, scârțâitul frânelor de autobuz, claxoanele”, astea erau problemele lui în 1981. Știți ce soluție a găsit amărâtul la finalul scenetei? „Știu, mă mut la țară. Acolo e liniște. Acolo pot să trăiesc în liniște înc-o sută de ani. Plec la țară, pa!”, zice Arșinel fericit cu basmaua legată de cap.
Din seria „Viața bate filmul”, în 2023, fugitul „la țară” nu mai funcționează. E adevărat, Zărneștiul e un orășel frumos de munte, dar unul extrem de liniștit până să mă îmbolnăvesc eu de fonofobie. Tramvaiele, claxoanele, taxiurile și autobuzele lui Arșinel din 1981 sunt înlocuite de bormașini, flexuri, rotopercutoare, manele, lăutari, petreceri, TikTok-uri la volum maxim în autobuze în 2023. Iar de astea, prieteni, nu scapi nici în gaură de șarpe.
De zgomotele orașului poți fugi, dar nu te poți ascunde.
***
EPILOG. Am deschis larg fereastra să aud pe ce muzică se distra lumea la clubul pensionarilor din Zărnești în miez de noapte. „Hai ridică-te odată, poate e ultima dată”. „Cât umor negru să ai?“, m-am întrebat, din nou prăpădindu-mă de râs. Versurile se auzeau atât de clar, încât a funcționat și Shazam-ul. Este un șlagăr al Fraților de la Bărbulești.
Am adormit la 3 dimineața, când într-un final s-a terminat și petrecerea. De trezit, m-a trezit un român vrednic care tăia lemne cu o drujbă, desigur.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
După aproape doi ani de chin și mizerie, am găsit soluția.
Am găsit o cascadă pe YouTube de 10 ore NEÎNTRERUPTE. Bine-nțeles, pe TV - nu pe telefon.
O dau tare de tot... și, nu mai aud nimic... - nici dacă-mi bate cineva în geam sau la ușă.
Apropo, locuiesc în iad - New York.
S-a terminat cu liniștea și acasă, chiar dacă am instalat termopane cu 3 geamuri și folie anti zgomot. Asta nu te poate proteja de rotopercutoare, care fac să vibreze toată structura de rezistență a clădirii.
Nu-i nimic, mi-am zis, când vecinul a început să ia lecții de vioară la ora somnului. Am introdus tacticos în player un CD cu Rammstein, am dat stația la maxim și i-am dat drumul. Numai 15 secunde. S-a făcut imediat liniște. Văd că au terminat și vecinii de înlocuit gresia, faianța, instalațiile electrice.
În sfârșit e liniște!
Asta a devenit muntele: chefuri cu manele, motoare, baie în ciubăr și grătare fără număr.