Nu cunoști oameni speciali în fiecare zi, nici măcar în fiecare an, dar, când îi întâlnești, știi din prima că aceea e o întâlnire despre care vrei să scrii, să le spui și altora. Faceți astăzi cunoștință cu Ștefania, o tânără orfană cu performanțe excepționale în pictură, cu o poveste desprinsă parcă din cărți, de o sensibilitate fascinantă. Un copil devenit matur prea devreme, care vorbește despre artă ca despre forma ei de terapie. Visează să devină artist plastic de renume și profesor universitar la Arte și să ajute alți copii care trec prin aceleași greutăți prin care a trecut ea.
Ștefania s-a născut la Iași în urmă cu aproape 23 de ani. Ea și sora ei geamănă au fost abandonate la naștere. Tot atunci au fost și despărțite. Toată viața a trăit în sistemul de protecție, a fost în asistență maternală în cadrul a două familii. Pe Ștefania am cunoscut-o anul trecut, la prima ediție a Burselor DAR, un program prin care Asociația Hope and Homes for Children România acordă burse de merit unor copii vulnerabili care au performanțe uluitoare în diverse domenii. Ștefania a pășit hotărât pe scenă să-și primească bursa, dar cu o timiditate firească pentru un copil care nu fusese niciodată în centrul atenției. Absolvise Universitatea Națională de Arte George Enescu din Iași cu nota 10, dar nu avea banii necesari pentru a-și da licența și a continua cu masterul în pictură. Cu cei 2000 de euro pe care i-a primit, Ștefania a reușit să își cumpere un laptop, a dat licența, a reușit să vândă tablouri și să aibă câteva expoziții în țară. Dar pentru că a fi student la Arte înseamnă costuri mari, cei de la Hope and Homes for Children România au decis să o susțină în continuare, așa că ne-am reîntâlnit la a doua ediție a Burselor DAR de anul acesta, unde am aflat mai multe despre cea care va fi, probabil, unul dintre marii pictori pe care îi va avea România.
Nu ne-a luat mult să ne împrietenim. La întrebarea de încălzire „Ce mai faci?”, mi-a răspuns că e bine, că se bucură să fie din nou în București, „un oraș plin de oportunități”.
„Datorită Burselor DAR am putut termina facultatea. Am putut să îmi cumpăr un laptop pe care să îmi scriu licența. Însă mai presus de bani, am reușit să găsesc oameni și am avut o siguranță în spate”.
Imaginați-vă viața fără laptop, sau fără telefonul vostru smart. Greu, nu? Ștefania a reușit să termine Facultatea de Arte, secția Pictură cu 10 neavând niciunul dintre aceste gadgeturi extrem de necesare pentru un artist în devenire. Am ridicat din sprâncene neînțelegând de ce e importantă tehnologia în artă, așa că mi-a explicat:
„Facultatea de ARTE nu înseamnă să știi să ții pensula în mână. Înseamnă publicitate și research, cercetare. Dacă tu nu ai un laptop și un telefon care să te ajute să te documentezi, pierzi startul. Eu pierdeam foarte mult timp pentru că mergeam la biblioteca facultății. Acolo este program de dimineață de la 10, până la ora 18. Eu lucram în timp ce eram la facultate și nu ajungeam în intervalul ăsta. Ai nevoie de tehnologie ca să reușești ca artist.”
Am întrebat-o cât de scump e traiul de student la Pictură, neavând habar despre universul ei. Așa am aflat că un șevalet ajunge să coste și 700 de lei ca să poți pune o pânză 1m/1m, care ajunge și ea la 150 de lei. Pe listă se adaugă și uleiurile, șasiurile etc. Iar pentru licență, Ștefania a avut nevoie să pregătească 7 pânze, toate mai mari de 1m/1m. Este convinsă că nu ar fi putut termina facultatea fără ajutorul de 2000 de euro primit prin Bursele DAR. Ar fi trebuit să muncească în contiuare pe un salariu de cel mult 1200 de lei pentru a reuși să strângă bani pentru licență.
„Era o presiune uriașă. Dacă stricam o haină de 1500 de euro nu mai primeam salariul“
A lucrat mereu în timpul facultății. A lucrat în bucătărie la un restaurant, apoi într-o fabrică din Iași asociată cu un brand mondial de lux unde cosea efectiv la mașina de cusut.
„Mă trezeam la 5 dimineața ca să ajung la serviciu la 6. Scăpam la 14, mă duceam la facultate de la 14 la 20, aveam de mers o oră până înapoi la cămin, iar de la 21 mă apucam de citit. Citeam până la 2 dimineața, dormeam 3 ore și o luam de la capăt. Făceam asta 6 zile din 7 pentru un salariu de 1200 de lei, din care doar căminul era 400 de lei. De multe ori, trebuia să lipsesc de la muncă pentru că aveam prezență obligatorie la facultate, așa că nu lua salariul întreg. Luam mai nimic.”
A lucrat și pentru Muzeul Literaturii unde făcea ilustrație pentru cărți, însă nu a putut face asta mult timp pentru că volumul de muncă era foarte mare și nu ajungea la facultate.
„Pentru mine, facultatea a fost mereu pe primul loc. Când ești în domeniul artistic trebuie să fii și în atelier, să fii și prezent la facultate, dar și la vernisaje, să vezi ce se întâmplă în lume. E full time job.”
Una dintre lucrările Ștefaniei este un autoportret în care ea s-a reprezentat pe sine ca un copac singur. Ștefania își amintește că a pictat acel tablou „pe vremea când nu aveam pădurea mea de oameni. Între timp, am găsit-o”. Bursele DAR au însemnat mai mult decât ajutor financiar pentru ea.
„Banii? Vin si pleacă, mereu spun asta. Cu banii de la Bursa DAR mi-am luat laptopul, dar important e ce mi-au oferit ei pe lânga bani, integrarea, apartenența la un grup, sentimentul că ești acceptat. Pentru mine, ca orfan, e dificil. Daca nu ești acceptat în primii ani de viață, la școală, în liceu, facultate, te simți neintegrat, mereu dat la o parte, acolo e problema. Dacă ai familie, prieteni, oameni care știi că sunt acolo, știi ca aparții unui grup și știi unde să te întorci.”
Tot datorită bursei, a reușit să vândă câteva zeci de tablouri și să aibă 3 expoziții în țară, dintre care una, în București. A participat la bienala de la Arad și urmează să trimită lucrări către Londra.
Nu are timp de Netflix sau de ieșit în oraș cu prietenii, nu face nimic din ce face un tânăr de 23 de ani. Joacă șah pentru că spune că are mintea structurată și face din când în când ciclism, pentru că are nevoie de aer. Face voluntariat la o asociație pentru copiii cu autism unde îi ajută pe acești copii să se dezvolte prin desen. Ei au ajutat-o să își aleagă tema de doctorat - lumina.
„Dacă nu am avea lumină, nu am avea lume și nu ar fi viață în jurul nostru. Nu cred că apreciem lumina suficient. Conștientizăm cât de important este, doar în momentul în care este întuneric. Îmi doresc să lucrez la un studiu de percepție vizuală asupra luminii din România din timpul comunismului vs lumina din România după comunism.”
Am întrebat-o ce părere are despre Adrian Ghenie, dacă celebrul pictor român reprezintă un reper pentru ea. Răspunsul a venit la fel de rapid ca toate celelalte, cu umor și cu un accent moldovenesc fără de care nu ți-ai imagina-o pe Ștefania:
„Să fii bogat, celebru și în viață… Cred că este visul oricărui artist. Să trăiești, să faci ce îți place și să fii și bogat? Cine nu vrea așa ceva?”
Modelul Ștefaniei nu e, însă, o celebritate, ci profesoara ei de la psiho-pedagogie de la Facultatea de Arte, doamna Dorina Comănescu. A fost cea care a ajutat-o înainte de Bursele DAR. Doamna profesoară i-a oferit atunci un loc în cămin.
„Este un om care m-a inspirat, nu doar pe mine, ci generații întregi. Ca ea aș vrea să fiu.”
Poate nu întâmplător, de aceea, Ștefania visează să ajungă, la rândul ei, profesor universitar, nu doar artist consacrat. Spune că, doar așa, va putea ajuta la rândul ei copiii care vor fi în mare nevoie de ajutor, așa cum a fost și ea în timpul facultății. Este convinsă că are intuiție foarte bună, că are „nas” pentru cei care sunt în nevoie și că îi identifică ușor pe cei care, într-o formă sau alta, cer ajutorul.
„Vreau să pot să ajut studenți care, poate, s-au aflat în poziția mea. Cred că este suficient să știi că poți să dai un telefon și omul ăla te ajută, că este acolo. Mi-aș dori să fac asta. Să fac ce nu am avut eu ca student.”
Cu chipul luminos și părul cârlionțat, Ștefania are o inocență care contrastează puternic cu discursul ei matur. Spune că nimeni nu se vindecă de trauma abandonului, de care toți copiii orfani suferă, ci că e o chestiune de acceptare, precum o cicatrice pe corp cu care trebuie să trăiești toată viața. Cât despre frica ei cea mai mare, eșecul, vorbește într-o notă optimistă.
„Am luat ajutorul ăsta ca pe o binecuvântare, dar și ca pe o responsabilitate foarte mare. După ce am primit Bursa DAR, mi-am spus că trebuie să folosesc cu cap ajutorul pe care l-am primit. Am avut parte de ajutor de care alții nu au parte și știu că trebuie să fructific tot ce am.“
Nu se victimează nicio clipă. Ștefania dă dovadă de o forță pe care majoritatea dintre noi nu o avem. Nu se lasă doborâtă de traume, de lipsuri. E recunoscătoare pentru orice gest sau vorbă bună pe care le primește și caută moduri de a întoarce oamenilor din jur bunătatea. Și duce o luptă continuă cu sine însăși pentru a-și aminti că merită tot ce primește.
„Când primit prima Bursa DAR mă simțeam de parcă am primit Oscarul, Nobelul. Așa m-am simțit pe scenă. Nici când am luat licența nu m-am simțit așa, de parcă eu chiar am făcut ceva mare în viața mea. Am simțit că merit.“
Ștefania este o poveste de succes. Un copac abandonat care și-a găsit pădurea, fără de care nu ar putea să crească, să strălucească și să își vadă visele, unul câte unul, împlinite. Cu seriozitate și o doză de umor moldovenesc, Ștefania este unul dintre acei oameni speciali, inspiraționali, care produc o schimbare în tine prin simplul fapt că îi întâlnești.
„Poate ceilalți își imaginează că dacă noi suntem la Facultatea de Arte, suntem muritori de foame, stăm într-un colt, plângem și pictăm. Dar nu e așa. E un domeniu prosper dacă îți dorești să faci performanță. De aceea am vrut să renunț la facultate, ca să nu îmi bat joc, să fac ceva în domeniul ăsta.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.