Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Lui Samir îi place verdele

Design for Good

Pfuu. Samir își șterge fruntea cu tricoul. A apărat patru din zece șuturi și toate au fost pe poartă. Râde de prietenii lui care au încercat să îl învingă. Râde pentru că ei trebuie să fugă la școală, iar el are toată ziua liberă.

Se strecoară tiptil pe sub balconul la care poate apărea taică-su, care sigur ar urla pentru că sigur a făcut ceva greșit. Încă un pas. Doi. Gata. Libertatea e după containerul ruginit de gunoi.

Pe aleea care dă spre strada mare, Samir o vede pe Arina de la scara B. Adâncită în ecranul telefonului, Arina butonează un mesaj. Ce-o scrie, frate, atât? Samir a avut și el telefon dar era vechi și mergea prost. Avea o combinație de butoane și semne pe care apăsa ca să ajungă pe Youtube. Se mai uita și el la un clip, mai nimerea și piese noi. Îi căutase cineva la un moment dat niște trap că el nu știa cum și acum muzica de petrecere era amestecată cu niște ciudățenii din care nu înțelegea mare lucru, nici din sunete, nici din imagini.

Ieșit în bulevard, Samir dă nas în nas cu nea Vasile, paznicul de la fabrica de confecții. Nea Vasile îl salută pe deasupra ochelarilor, ridicând ochii din ziar. Îi face semn lui Samir spre televizorul pe care rulează ceva canal de știri. Samir știe ce vrea. Vrea să îi pună iar filmul ăla cu puiul de leu care nu mai știu ce naiba face, dar la un moment dat ajungea mare barosan. N-are chef. E și așa agitat, îl amețește vorbăria și cuvintele care fug unele după altele, pe ecrane, pe panouri, pe paginile revistelor pe care le transforma în proiectile pe vremea când se mai făcea ca mergea la școală. Și când totul dă pe-afară, în interior, simte că tâmplele îi pleznesc și îi vine să fugă și să-și ia câmpii.

Samir traversează în fugă printre mașini și sare gardul în parc. Fuge de-a lungul potecii și apoi dispare într-un desiș. Verde. Frunze, lăstari, pomi, tufe, iarbă. O lume fără cuvinte, pagini, anunțuri, ecrane, povești, simboluri sau lucruri care trebuie înțelese. Singura lume care îl acceptă pe Samir așa cum e.

Jumătate din tinerii români sunt analfabeți funcțional. Pentru ei, așa arată lumea în fiecare zi

Tu faci parte din jumătatea cealaltă, care poate schimba statistica. 

Înscrie-te la Design for Good, competiția care caută soluții digitale la problem reale. Fă-ți o echipă și împreună puteți influența destine cu o simplă soluție digital.

Intră pe designforgood.ro pentru mai multe detalii.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Scaun in groapa / sursa foto: Alex Livadaru

Aceasta este capitala, sfâșiată de 6 primari de sector care pun borduri și panseluțe la suprapreț și care au tocat în ultimul deceniu miliarde de euro ca să vopsească gardurile pe afară. Nu-i mai pomenim pe Sorin Oprescu și Gabriela Firea, care au îngropat Bucureștiul în datorii și i-au diminuat șansele de a se dezvolta.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

„Mi-e rușine de rușinea lui”. Zicala asta românească mi-a venit în minte în vreme ce mă uitam la sforțările plug în trotuar ale televiziunilor de știri de a zugrăvi deplasarea președintelui Dan la menajeria de dictatori a regelui Trumpf ca pe un triumf.

Citește mai mult

Balet incluziv / sursa foto: arhiva personala

Mulți dintre părinții copiilor cu dizabilități din România au renunțat de mult să spere că pot să se bucure de beneficiile artei fără să fie respinși, judecați, etichetați ironic. În vârtejul multelor griji și greutăți pe care le au de dus, mersul la spectacol, la muzee, la teatru a devenit un ideal utopic. Rareori există programe adaptate, tururi senzoriale, ore „relaxate” în care zgomotele neașteptate să fie acceptate. În puținele cazuri în care există astfel de oferte, rareori ajung și la urechile părinților. Accesibilitatea e înțeleasă preponderent fizic – rampă, lift – dar nu și senzorial, emoțional sau social.

Citește mai mult