Cu toții (bănuiesc) ne întrebăm cum arată viitorul. Cum o să lucrăm în 10 ani de-acum înainte? Cum o să ne petrecem timpul liber? Cât de hyper-conectați vom fi? O să ne ajute tehnologia să trăim mai bine decât acum? Sau va face exact opusul?
Am primit în test un Samsung Note 8, o unealtă a viitorului cu slogan ambițios: Do Bigger Things. Așa că m-am dus să meditez la ce ascunde viitorul în decorul perfect: o tură de enduro.
Pante, noroi, praf, crengi așezate strategic, bușteni, copaci căzuți, scaieți, lipsă parțială semnal (mai ales în pădure). Plus un Note 8 proaspăt desigilat.
Dimineața, nu foarte devreme. Descărcăm motocicletele din remorcă, ne echipăm. Verific mailurile de birou, răspund la vreo două mai urgente. Propunerile pentru următorul pitch se văd în cel mai mic detaliu pe ecranul uriaș. Pentru o secundă mă cred înapoi la birou, doar unul cu ceva mai mulți mesteceni. Clarific niște întrebări pe whatsapp. Anunț acasă că intru în pădure. Bag cu inima strânsă telefonul în buzunarul camel-bag-ului cu un singur gând: să nu cad pe spate.
Pornim la drum, primele sute de metri sunt mai simple și gândurile zboară aiurea. Peste 10-15 ani o să avem ochelari VR și o să mergem la enduro stând pe canapea? Ce trist. O creangă mă trezește la realitate și mă pocnește peste toată fața. Să nu cazi pe spate!
Luminiș din care pleacă o urcare mai dificilă. Ne oprim să analizăm situația, moment de care profit ca să beau niște apă, să văd dacă pot debloca telefonul cu fața fără să îmi dau casca jos (merge, dacă insiști un pic), verific dacă totul e în grafic la birou și să confirm că telefonul e waterproof. Nu, nu l-am lăsat 30 de minute în urma de utilaj forestier plină de apă cu noroi. Dar se pare că aș fi putut.
Urcarea mai dificilă iese din prima. Nu același lucru pot să spun și despre o trecere printr-un șanț urmată de una prin vadul unui pârâu. Aterizez în toate pozițiile prin și pe lângă firul de apă, timp în care din rucsac se aud notificări, care mă liniștesc cu privire la faptul că gadgetul e (încă) într-o bucată. O porțiune foarte rapidă în urcare, pădurea se transformă într-o dungă verde-arămiu și praful mă acoperă de la brâu în jos. Pare că levităm.
Frână. Am greșit drumul. Din spate iar vin notificări. Profit de o urmă de semnal și folosesc argumentul ca să îmi mai trag sufletul. Notificările sunt niște felicitări de la modulul de fitness care a detectat unghiuri extreme, mulți pași (majoritatea făcuți de-a bușilea) și pierderi masive de calorii. Probabil o să fiu invitat să fac parte dintr-un lot olimpic de gimnastică din Coreea. De Sud. Sper.
O porțiune abruptă în jos, țopa-țopa peste bolovani, țopa-țopa căzut și pe stânga și pe dreapta. Regăsit drum pierdut, o ultimă porțiune în sus și...vârf! Moț de deal cu radiografie de masivi principali românești, unitate militară mobilă care strică jumătate din oportunitatea foto. Casca jos, poze cât încape, cameră dublă, adică multă tehnologie pentru mega poze. Păcat că nu sunt eu mai talentat la foto... Mailuri mailuri mailuri. Deci cum arată viitorul? Probabil că unul în care toate meseriile plictisitoare sau care nu necesită input din partea celor care le practică vor fi automatizate. Probabil ca unul în care nu vei mai merge la birou, pentru că biroul va fi peste tot cu tine. Probabil că unul în care inteligența artificială va prelua elementele repetitive sau procesele care necesită exactitate și atât.
Nu mă pricep la tehnică, nu știu prea multe despre putere de calcul, procesoare, obiective, mega pixeli, ecrane tactile și alte tehnicalități. Știu doar că am putut petrece o zi în afara biroului fără să imi iau liber și că în buzunarul de la spate al rucsacului am avut o super unealtă, foarte foarte deșteaptă, mult mai sus decât nivelul meu la enduro. Merci, Samsung!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Așa că – cu speranța că mă înțelegi – eu personal sunt de partea acelor dintre conaționali, care ar dori ca să se reglementeze odată ȘI această nebunie ! Uneori pur și simplu nu știi, care este sursa zgomotului din pădure : voi, cu motocicletele, sau hoții de weekend cu drujba. ( Am făcut zeci de poze cu urmele pe care le lasă hoții cu drujba și cu TAF : copaci tăiați, drumuri desfundate, noroi, eroziuni. Un singur lucru nu am văzut de 30 de ani : pădurari ! )
Crede-mă, este în interesul nostru ca aceste sporturi să se facă în zone, piste, trasee amenajate și categorisite după dificultate. Să vezi atunci cum ar veni și străinii. Pentru asta trebuie să luptăm : să apărăm ”de exploatare”, de JAF, pădurile care ne-au mai rămas, să valorificăm potențialele turistice inegalabile pe care le are țara. Cu bine !
Ai văzut vreodată cum rămâne pădurea după un concurs de enduro?! Nu răspunde. Știu deja că nu.
PS-Drăguț text, Radu.
Merg mult pe munte. Și da, se aud motoarele de la kilometri distanță. Și da, putoarea se simte de la sute de metri și fumul rămâne pe poteci, în aer. Și, da, urmele de cauciucuri rămân, pajiștile sunt făcute terci de roți și arbușii rupți. Dar, vai, ce sport minunat...