„Timpul e o măsură a muncii doar când munca are sens. Când n-are, poți s-o cronometrezi cât vrei. Tot degeaba.” — discuție cu un fost coleg dintr-o corporație, într-o seară de iulie.
A fost odată ca niciodată o țară în care productivitatea nu se mai vedea cu ochiul liber. Așa că un ministru a propus o soluție: să completeze toți bugetarii un raport zilnic al activității lor, oră cu oră.
Nu ca să-i streseze, ci ca să-i evalueze „obiectiv”. Un timesheet. Ca în corporații.
Am lucrat suficient de mult într-un mediu corporatist ca să înțeleg de ce timesheet-ul există. E un instrument de alocare a resurselor, de estimare a costurilor, de măsurare a efortului versus livrabil. Dar chiar și acolo, într-un cadru în care eficiența este o obsesie și unde fiecare minut contează în proiecțiile financiare, știm un lucru esențial: timesheet-ul nu e despre valoare. E despre cost.
Administrația publică nu funcționează ca un centru de profit. Dacă într-un business vrei să-ți optimizezi procesele pentru a reduce costuri și a crește marja, în sistemul public ar trebui să optimizezi în funcție de impactul asupra cetățeanului. Asta înseamnă, implicit, că nu poți copia un model fără să adaptezi contextul și fără să definești clar ce înseamnă performanța în acest sistem. Măsura timpului nu este echivalentul măsurii valorii.
Timpul este un indicator superficial atunci când nu ai clar definit scopul muncii. Poți scrie într-un raport că „ai răspuns la e-mailuri între 10:00 și 11:00” sau că „ai analizat cereri de plată”. Dar ce se măsoară, de fapt? Calitatea răspunsurilor? Pertinența observațiilor? Impactul muncii tale asupra beneficiarilor finali? Nu. Se bifează activitatea. Se cronometrează prezența.
E ca și cum ai pretinde că înțelegi profunzimea unei conversații analizând câte minute a durat.
În loc de încredere și dialog, suspiciune și formalism
Când un ministru declară că „până acum toți luau scoruri maxime la evaluare” și că e nevoie de o „metodă mai obiectivă”, el recunoaște, implicit, că sistemul de evaluare e viciat. Dar în loc să corecteze problema la rădăcină — criteriile de performanță, lipsa unui leadership autentic, inegalitățile de responsabilitate — alege să adauge o foaie în plus. Încă un formular. Încă o povară.
Nu răspunzi unui sistem ineficient cu mai multă hârtie, ci cu mai multă încredere, mai multă comunicare internă, mai multă responsabilitate reală. Iar toate acestea presupun timp, empatie și un dialog continuu cu oamenii care duc sistemul în spate, nu doar cu cei care îl conduc din vârf.
Eficiența nu poate fi impusă prin timesheet. În lipsa unei culturi organizaționale sănătoase, orice instrument devine decor. Într-un sistem care nu valorizează gândirea critică, autonomia, inițiativa, dialogul real între ierarhii, fișa zilnică de activitate nu va reflecta eficiența, ci conformismul. Angajatul va învăța rapid ce trebuie să scrie ca să nu iasă în evidență. Să nu deranjeze. Să treacă luna. Să rămână „în grafic”.
Dar eficiența nu este nici despre grafic, nici despre imagine. Este despre valoare adăugată. Despre rezultate, nu doar despre activitate. Despre cum rezolvi o problemă, nu doar despre cât timp ai petrecut „pe speță”.
În plus, eficiența presupune încredere. În momentul în care simți că fiecare minut îți este vânat, că orice pauză poate fi interpretată ca „pierdere”, că timpul tău trebuie justificat cu formule și explicații artificiale, nu lucrezi mai bine. Lucrezi cu teamă. Cu tensiune. Cu simulare. Iar simulatul performanței este o formă de risipă.
Fișa de activitate zilnică nu e, în sine, un instrument greșit. Este, în alte medii, un instrument util. Dar transplantarea unui mecanism de control din mediul privat într-un sistem public fără a adapta contextul produce rezultate false și demotivare. În administrație, sensul muncii vine adesea din relația cu cetățeanul, din asumare, din capacitatea de a contribui la o construcție comună. Când lipsește motivația și recunoașterea, ce folos are măsurarea?
Este o diferență fundamentală între a gestiona timpul și a construi sens. Dacă sensul lipsește, tot ce rămâne e o activitate mecanică, cronometrată, dar lipsită de substanță.
Ce nu poate măsura un formular?
Un timesheet nu poate surprinde etica muncii. Nici respectul față de cetățeni. Nici inițiativa. Nici deciziile dificile, nici asumarea tăcută a unei greșeli. Nu surprinde momentele în care ai rămas peste program pentru că a trebuit să iasă bine. Nu surprinde momentele în care ai pus pauză unei zile agitate doar ca să explici, pe înțelesul unui om, un lucru complicat.
Nu surprinde umanitatea. Iar o administrație fără umanitate nu e eficientă. E doar un mecanism care se învârte în gol. Un transplant reușit presupune compatibilitate de sistem, nu doar preluarea mecanică a unui organ.
Avem nevoie de reformă în administrația publică. Dar nu reformă de vitrină. Nu soluții decorative. Ci una care pleacă de la respectul pentru oameni, de la realitățile muncii, de la întrebarea esențială: Ce înseamnă să fii un profesionist bun într-un sistem public?
Până când nu vom avea un răspuns sincer la această întrebare, toate fișele zilnice din lume nu ne vor spune nimic. Reforma reală în administrația publică nu va veni din fișe orare, ci din leadership. Din setarea clară a obiectivelor. Din formare profesională continuă. Din feedback onest și dialog între nivele ierarhice. Din recunoaștere și sens.
Aceste rânduri sunt scrise din perspectiva unui cetățean care cunoaște din interior ce înseamnă munca în sistemul public, dar care își exprimă gândurile în nume strict personal, fără a reprezenta sau implica vreo instituție și fără a face referire la informații care nu sunt deja publice. Sunt, în fond, observațiile unui om căruia încă îi pasă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Doar că în realitate nu prea se întâmplă astfel, nu-i așa? Prioritatea angajaților din sistemul public este să nu-și deranjeze șefii numiți în cea mai mare pare pe criterii de cumetrie politică.
De acord că instrumentele corporatiste nu pot măsura serviciile publice care au ca scop nu profitul, ci buna organizare și funcționare a birocrației. Eu v-aș măsura performanța în: rate de alfabetizare, rate de supraviețuire, nr. de procese finalizate și media duratei lor, timpii de soluționare a unei cereri, rate de colectare etc. Iar peste toate acestea, costul mediu per angajat.