Când se cere „strângerea curelei”, e legitim ca oamenii să caute ochii celui care o cere și să întrebe: tu?

Foto: Profimedia

Când liderii resping gesturile simbolice, ignoră adesea un adevăr fundamental: în politică, percepția modelează realitatea. O reducere salarială în semn de solidaritate cu cei afectați de austeritate nu va echilibra bugetul. Dar poate recalibra încrederea. Iar în vremuri de nemulțumire publică, încrederea este cea mai subevaluată monedă.

Un premier a respins recent ideea de a-și reduce salariul, argumentând că ar fi doar un gest populist. Mesajul implicit e clar: guvernul valorizează ceea ce se poate măsura, nu ceea ce poate însemna. Raționamentul poate fi pe placul tehnocraților, dar nu trece testul politic. Cetățenii nu sunt neapărat interesați de aritmetica bugetară, ci de senzația că cineva, acolo sus, încă îi vede.

Există o linie fină între gestul populist și cel simbolic. Primul e teatral, făcut să placă, să adune like-uri și tăceri aprobatoare. Al doilea e tăcut, consistent, adesea neluat în seamă de presă, dar păstrat în memoria colectivă ca dovadă de autenticitate.

Un lider care refuză un gest simbolic în numele eficienței administrative pierde din autoritatea morală de a cere sacrificii altora. Chiar dacă reducerea salariului cu 20% nu salvează bugetul național, exemplul personal creează încredere și legitimează cererea de solidaritate. Declarația lui poate fi ușor folosită de opozanți sau de opinia publică astfel: „Când e vorba de el, nu vrea să fie populist. Când e vorba de noi, ni se cere responsabilitate. Sau „solidaritatea e doar pentru fraieri? Se cere loialitate față de stat, dar nu reciprocitate din partea liderilor?”

În momente dificile (criză economică, tăieri bugetare, reforme dure), oamenii nu au nevoie doar de soluții tehnice, ci și de semnale emoționale că nu sunt singuri. Chiar și un gest simbolic poate avea o valoare psihologică majoră. E important că acel gest poate salva o fărâmă de încredere. Că poate restabili o ordine simbolică între conducători și conduși. Că poate fi dovada că și cei mari au înțeles că a fi sus nu înseamnă a fi deasupra, ci mai vizibil, deci mai responsabil.

În comunicarea publică, tonul face muzica. A spune „nu fac gesturi populiste” sună ca o declarație de superioritate morală, în timp ce un simplu „solidaritatea se exprimă prin fapte, nu prin gesturi simbolice” ar fi avut același efect, dar fără aroganță.

Oricine poate exploata contrastul între cererile de austeritate adresate populației și refuzul de a da un exemplu personal. Se creează impresia unei lipse de reciprocitate: „Ni se cere, dar nu ni se oferă”. În PR, acest dezechilibru se traduce prin: slăbirea credibilității, eroziunea încrederii, vulnerabilitate reputațională în fața crizelor viitoare.

Într-un context în care deficitul bugetar este acoperit cu apeluri la responsabilitate colectivă, refuzul participării personale, fie ea simbolică, e perceput ca o fractură de etică publică. Nu pentru că 20% din salariul unui ministru ar salva bugetul, ci pentru că gestul ar arăta că „suntem împreună în asta”. Când doar populația „strânge cureaua”, iar conducerea își ține curelele largi, încep să se destrame firele loialității civice.

În 2020, în plină pandemie, prim-ministrul Noii Zeelande, Jacinda Ardern, a anunțat o reducere voluntară de 20% a salariului său și al miniștrilor săi, pe o perioadă de șase luni. A explicat că nu va rezolva nimic în buget, dar că „era important să arătăm empatie”. Măsura nu a fost economică, ci profund comunicativă – și a avut un impact uriaș asupra percepției publice. Ardern a fost percepută ca un lider empatic, atent la simbolurile care țin coeziunea socială vie. Deși contestată din alte puncte de vedere, nimeni nu a putut contesta autenticitatea gestului. Într-un context tensionat, oamenii au nevoie să știe că liderii „simt” realitatea și o împărtășesc, fie și simbolic.

În criza financiară din 2008, Angela Merkel a acceptat o reducere temporară a salariului cancelarului. De asemenea, guvernul a promovat politici care au inclus sacrificii comune, evitând discrepanțe mari între lideri și populație.

În 2020, premierul finlandez Sanna Marin a acceptat să își reducă salariul împreună cu alți oficiali, pentru a sprijini măsurile de austeritate în contextul crizei COVID. În Italia, Giuseppe Conte a adoptat o politică similară în timpul crizei COVID, cerând oficialilor să renunțe la bonusuri și anumite venituri suplimentare pentru a sprijini economia.

În Japonia, în urma cutremurului și crizei nucleare din 2011, oficialii guvernului au renunțat temporar la salarii, iar CEO-ul Tokyo Electric Power Company a anunțat reducerea propriului salariu cu 50%, asumând responsabilitatea morală pentru proasta gestionare a situației. Japonezii numesc acest tip de comportament "seppuku etic" – o formă de penitență simbolică, care deși nu rezolvă direct problema, contribuie la restaurarea încrederii.

Gesturile, într-adevăr, pot fi uitate doar dacă nu sunt făcute. Când sunt autentice, rămân. Ele devin repere. România are o cultură politică marcată de suspiciune față de putere. Conform sondajelor, încrederea în instituții este printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. În acest context, fiecare gest al unui lider este interpretat afectiv, nu doar rațional.Când populația este chemată la „solidaritate” – prin taxe mai mari, reduceri bugetare sau austeritate, dar liderii nu dau niciun semn că „simt greul”, se creează o fractură psihologică. Nu se cere neapărat sacrificiu financiar, ci un semn de empatie.

Gestul simbolic nu este populism, este pedagogie socială. Societățile nu se conduc doar prin politici, ci și prin exemplul personal al liderilor. Gesturile simbolice au un rol: nu în buget, ci în coeziunea socială. Un lider care înțelege acest lucru nu devine populist, ci înțelept.

Chiar dacă deficitul bugetar se reduce și economia redevine stabilă, importanța acestor gesturi nu dispare. Ele lasă în urmă o moștenire morală și simbolică care construiește încrederea pe termen lung, contribuind la calitatea conviețuirii și la întărirea legăturii dintre stat și cetățean.

Percepția publică în cazul unei crize bugetare, în care liderii politici cer sacrificii cetățenilor, iar unii dintre ei refuză gesturi simbolice de solidaritate, este puternic influențată de emoție, nu doar de logică.

Oamenii nu așteaptă doar soluții tehnice. În perioade de criză, așteaptă exemple morale și personale. Gesturile simbolice ale liderilor, precum renunțarea la o parte din venituri, tăierea beneficiilor privilegiate, transparentizarea cheltuielilor sunt văzute ca forme de validare morală a măsurilor dure.

Percepția publică în cazul cuiva care face astfel de declarații este ambivalentă, dar înclină spre o dezamăgire controlată. Cei care îl admiră pentru eficiență îi vor găsi scuze raționale, cei afectați de măsuri îl vor percepe ca neparticipativ, iar cei nehotărâți îl vor vedea ca pe cineva care refuză să împartă simbolic greul. Oamenii nu-și amintesc detaliile fiecărui buget rectificat, dar țin minte cine a fost alături de ei în tăcere, fără să fie nevoit. Istoria nu premiază întotdeauna eficiența rece. Ci uneori, doar umanitatea decentă.

A nu face gesturi simbolice – dintr-o corectitudine conceptuală – poate părea vertical. Dar în ochii celor care au pierdut deja încrederea, poate părea un semn de izolare sau, și mai grav, de dispreț tăcut. Solidaritatea publică este, în esență, o punere în comun a fragilităților. Când se cere „strângerea curelei”, e legitim ca oamenii să caute ochii celui care o cere și să întrebe: tu?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp