Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Inițial am crezut că aud greșit. Doctorul - un domn cu păr alb - a oftat grav, a închis ochii și a murmurat: „- Prescriu Wagner!”

Richard Wagner

Foto: Profimedia Images

Există boli ale trupului și boli ale sufletului. Există rinite alergice și existențe alergice - oameni care strănută la polen, dar și oameni care lăcrimează la banal, care fac urticarie la clișeu și anafilaxie la superficial.

De ani buni, o alergie mă atacă pe toate fronturile: cu salcâm, cu iarbă cosită, cu polenul ideilor comune și parfumul unei gândiri de turmă. Am încercat antihistaminice, inhalatoare, terapii alternative. Nimic nu merge. Iar mintea îmi pare uneori un animal nervos care se simte tot mai străin într-o lume cu reacții standard. De parcă toți am putea fi citiți la indigo. Mă gândesc că unii depind și de cum bate vântul. Dar nu suntem toți așa. Unii venim pe lume cu dezordine în piept, cu întrebări fără răspuns și cu muzică prea gravă pentru playlist-urile de birou. Într-o zi de iunie, am ajuns la un medic ciudat - un domn cu păr alb, cu ochelari fumurii și voce de bariton, care mai degrabă părea să fi scăpat dintr-o partitură decât dintr-o facultate de medicină. M-a ascultat cu atenție. 

Nu m-a întrerupt nici când i-am spus că am alergie la diverse. Mi-a zâmbit. Serios. Cu compasiune. Cu înțelepciune de om care știe că nu toate alergiile se tratează cu pastile. A oftat grav, a închis ochii, și a murmurat:

„- Prescriu Wagner”.

Am crezut că am auzit greșit.

„- Wagner… ce? Un unguent? Un nou antihistaminic?” A clătinat ușor din cap:

„ - Richard. Richard Wagner. Tristan und Isolde. În doze progresive. Uitați de politică! Începeți cu preludiul. Apoi... lăsați muzica să vă dizolve simptomele”.

Am ieșit și cu o rețetă în buzunar și cu senzația vagă că tocmai intrasem într-un tratament oareșcum metafizic. Seara, cu ochii umflați și gâtul iritat, am apăsat play. Și din boxe a izbucnit un univers. Nu era muzică, era geografie interioară. Era o hartă a durerii frumos articulate. Fiecare notă era o moleculă de sens. Fiecare acord, un leac pentru banal. Nu mă dau în vânt după Wagner. Dar, treptat, am început să simt că nu mai strănut. Poate fiindcă, în prezența lui Wagner, nimic nu mai era alergic. Durerea avea direcție. Iubirea, tragedie. Respirația, sens. Am realizat, cred, că medicina clasică tratează simptome. Dar uneori, ceea ce trebuie tratat e disonanța dintre ceea ce ești și ceea ce ți se oferă. Iar unii dintre noi nu suntem făcuți pentru pastile. Suntem făcuți, nu-i așa, pentru operă. Pentru grandios. Pentru conflictele cosmice dintre zei și oameni. Avem nevoie de Wagner nu ca să fim vindecați, ci ca să ne reamintim că suferința poate fi frumoasă, dacă e bine orchestrată. Astăzi, mă simt mai bine. Nu neapărat fizic, dar... estetic. Și, într-un mod ciudat, asta e mai important. Am păstrat rețeta. Hârtia s-a șifonat între timp, iar scrisul e greu de descifrat. Dar, pe rândul de jos, încă se mai vede ceva, de parcă ar fi fost scris pentru cineva care nu se grăbește: „Dozați în funcție de capacitatea de a simți. Nu promite vindecare, dar poate ajuta să reziști.” 

Am plecat după Wagner, în Germania. Nu e o destinație, e un diagnostic. La sosire, acum câteva zile, m-am așezat pe o bancă și am ascultat cum germanii trăiesc în tăcere cultivată. Am scris. Am citit un pic. Un tânăr a venit să-mi ceară niște bani. I-am explicat, cu o gestică foarte nemțească, că nu am. A plecat înjurând în română: „Să te f**!” Tăcerea germană e frumoasă, dar nimic nu te face să te simți mai român decât o înjurătură livrată cu accent de sector. În fond, ce altă dovadă mai clară că suntem integrați în Europa decât capacitatea noastră de a exporta pasionalitatea expresivă a înjurăturii, chiar și în cel mai auster spațiu germanic? Nu toți avem nevoie de tratamente clasice. Unii avem nevoie să ne spună cineva, simplu și fără emfază, că a merge împotriva curentului e tot o formă de vindecare. Că există prescripții culturale pentru afecțiuni care nu figurează în vreun tratat medical, dar se simt mai adânc decât depresia: alergia la superficial.

Încep să cred că alergia mea nu e o boală. E o formă de selecție. De refuz. O reacție imunitară la platitudine. Și uneori, tratamentul e simplu: o bancă în Germania și un zâmbet care spune: „Nu sunt vindecată. Dar, slavă Domnului, sunt pe drumul cel bun.” Nu o să alunec într-o litanie programatică despre ce ne-ar trebui „ca națiune” – nu pentru că n-aș avea vreo două idei, ci pentru că detest fastul artificial al programelor economice sau de orice altă natură care mimează luciditatea cu aer de Excel populat de la centru. Dezvoltarea nu e o coloană într-un document, ci o rană care, uneori, se închide prin cultură. Spun doar atât: pe unii îi salvează Wagner, pe alții, o vacanță „citită” la timp. În 2024, cele mai răsfoite pagini din The New Yorker nu erau cele despre speranță, ci despre eșecul purtat cu demnitate. Despre adolescenți care își inventează un tată-oligarh pentru a putea exista, despre oameni care își abandonează familia nu din ură, ci dintr-un sentiment prea acut al adevărului, despre femei care nasc în timp ce le moare căsnicia. Poveștile de acest fel, care nu oferă soluții, nici rețete, nici modele, îmi spun mai mult despre ființa umană decât orice strategie națională scrisă la patru mâini și „nșpe” mandate. Pentru că în ele nu vedem ce ar trebui să fim, ci ce suntem când nu mai putem pretinde că trăim bine. Și poate că exact acolo, în ruina sinceră și în nevoia instinctivă de formă, începe un alt fel de vindecare - nu prin reparare, ci prin înțelegere.

Poate că vindecarea nu e niciodată definitivă. Poate că nici nu trebuie să fie. Poate că e suficient să găsim, din când în când, un Wagner personal - fie el o operă, un muzeu, o bancă într-un parc străin sau o carte citită pe furiș într-o după-amiază leneșă. Restul nu e decât întreținere: o atenție constantă pentru lucrurile care ne fac să simțim mai mult decât să funcționăm.

Și, deși este doar un text de vacanță, mă gândesc că poate adevăratul tratament împotriva alergiei la superficial nu e să căutăm antidoturi, ci să refuzăm cu încăpățânare orice versiune ieftină a vieții.

În fond, n-am venit pe lume ca să respirăm corect. Am venit ca să ne tulburăm frumos.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Radu Jude la Paris

Adevărul e că nu ieșim în lume cu prea multe. Cu excepția performanțelor câtorva sportivi, începând cu David Popovici, a câtorva companii private care au trecut granița și aspiră la statutul de unicorni și a filmelor din „noul val”, România nu iese prea mult în evidență. De aceea, orice „ieșire în lume” face foarte mult bine imaginii unei țări în deficit uriaș de imagine internațională.

Citește mai mult

Victor Rebengiuc, Când rinocerii

Ca de obicei, bula s-a grăbit să tragă concluzii și să-i îmbrățișeze pe cei pe care îi cred vizați de piesă. Că n-au avut oportunitățile și privilegiile noastre (nu știu care noi că eu, una, nu m-am născut în puf). Că nu-și dau seama cât de nocivă e extrema dreaptă. Că o duc rău și, iată, ăsta e rezultatul unei revolte legitime. Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac.

Citește mai mult

Theodor Paleologu, diplomat și președinte al Fundației Paleologu. Foto: Inquam Photos / Bogdan Buda

Pe fondul ascensiunii extremismului la nivel mondial, mulți se întreabă acum ce s-a întâmplat cu societatea și de unde a ieșit la lumină ura aceasta aproape perceptibilă fizic între oameni care nici nu se cunosc personal. Căci trăim, iată, vremuri în care amenințarea și injuriile sunt elemente la ordinea zilei. Mulți aproape că le ignoră, pentru că, pe nesimțite, ele s-au normalizat. Drumul de aici la agresivitate fizică e scurt. Și asupra acestui pericol atrag atenția mulți oameni ai cărților, care știu din istorie ce se întâmplă cu societățile în astfel de perioade.

Citește mai mult

politician - Foto: Mihajlo Maricic / Panthermedia / Profimedia

Bun, cartea Rinocerii e una despre o epidemie de “rinocerită”. Oameni de toate felurile, cu probleme normale și vieți ca ale noastre, află că în localitatea în care ei trăiesc au apărut niște rinoceri, deși situația era improbabilă. Pentru că rinocerii trăiesc pe lângă mlaștini, nu în zone secetoase, ca aceea din orașul lor. Foto: Mihajlo Maricic / Panthermedia / Profimedia

Citește mai mult

 Chris M

Pentru Chris Simion-Mercurian, scriitoarea și regizoarea de teatru care a pornit visul, și pentru partenerul ei, Tiberiu Simion-Mercurian, întreaga călătorie a însemnat nouă ani de eforturi, sacrificii și momente de criză, dar și întâlniri și emoții imposibil de trăit altfel. „Nouă ani a durat. A început în 2016. A fost foarte complicat. Și foarte impredictibil.

Citește mai mult