Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Inițial am crezut că aud greșit. Doctorul - un domn cu păr alb - a oftat grav, a închis ochii și a murmurat: „- Prescriu Wagner!”

Richard Wagner

Foto: Profimedia Images

Există boli ale trupului și boli ale sufletului. Există rinite alergice și existențe alergice - oameni care strănută la polen, dar și oameni care lăcrimează la banal, care fac urticarie la clișeu și anafilaxie la superficial.

De ani buni, o alergie mă atacă pe toate fronturile: cu salcâm, cu iarbă cosită, cu polenul ideilor comune și parfumul unei gândiri de turmă. Am încercat antihistaminice, inhalatoare, terapii alternative. Nimic nu merge. Iar mintea îmi pare uneori un animal nervos care se simte tot mai străin într-o lume cu reacții standard. De parcă toți am putea fi citiți la indigo. Mă gândesc că unii depind și de cum bate vântul. Dar nu suntem toți așa. Unii venim pe lume cu dezordine în piept, cu întrebări fără răspuns și cu muzică prea gravă pentru playlist-urile de birou. Într-o zi de iunie, am ajuns la un medic ciudat - un domn cu păr alb, cu ochelari fumurii și voce de bariton, care mai degrabă părea să fi scăpat dintr-o partitură decât dintr-o facultate de medicină. M-a ascultat cu atenție. 

Nu m-a întrerupt nici când i-am spus că am alergie la diverse. Mi-a zâmbit. Serios. Cu compasiune. Cu înțelepciune de om care știe că nu toate alergiile se tratează cu pastile. A oftat grav, a închis ochii, și a murmurat:

„- Prescriu Wagner”.

Am crezut că am auzit greșit.

„- Wagner… ce? Un unguent? Un nou antihistaminic?” A clătinat ușor din cap:

„ - Richard. Richard Wagner. Tristan und Isolde. În doze progresive. Uitați de politică! Începeți cu preludiul. Apoi... lăsați muzica să vă dizolve simptomele”.

Am ieșit și cu o rețetă în buzunar și cu senzația vagă că tocmai intrasem într-un tratament oareșcum metafizic. Seara, cu ochii umflați și gâtul iritat, am apăsat play. Și din boxe a izbucnit un univers. Nu era muzică, era geografie interioară. Era o hartă a durerii frumos articulate. Fiecare notă era o moleculă de sens. Fiecare acord, un leac pentru banal. Nu mă dau în vânt după Wagner. Dar, treptat, am început să simt că nu mai strănut. Poate fiindcă, în prezența lui Wagner, nimic nu mai era alergic. Durerea avea direcție. Iubirea, tragedie. Respirația, sens. Am realizat, cred, că medicina clasică tratează simptome. Dar uneori, ceea ce trebuie tratat e disonanța dintre ceea ce ești și ceea ce ți se oferă. Iar unii dintre noi nu suntem făcuți pentru pastile. Suntem făcuți, nu-i așa, pentru operă. Pentru grandios. Pentru conflictele cosmice dintre zei și oameni. Avem nevoie de Wagner nu ca să fim vindecați, ci ca să ne reamintim că suferința poate fi frumoasă, dacă e bine orchestrată. Astăzi, mă simt mai bine. Nu neapărat fizic, dar... estetic. Și, într-un mod ciudat, asta e mai important. Am păstrat rețeta. Hârtia s-a șifonat între timp, iar scrisul e greu de descifrat. Dar, pe rândul de jos, încă se mai vede ceva, de parcă ar fi fost scris pentru cineva care nu se grăbește: „Dozați în funcție de capacitatea de a simți. Nu promite vindecare, dar poate ajuta să reziști.” 

Am plecat după Wagner, în Germania. Nu e o destinație, e un diagnostic. La sosire, acum câteva zile, m-am așezat pe o bancă și am ascultat cum germanii trăiesc în tăcere cultivată. Am scris. Am citit un pic. Un tânăr a venit să-mi ceară niște bani. I-am explicat, cu o gestică foarte nemțească, că nu am. A plecat înjurând în română: „Să te f**!” Tăcerea germană e frumoasă, dar nimic nu te face să te simți mai român decât o înjurătură livrată cu accent de sector. În fond, ce altă dovadă mai clară că suntem integrați în Europa decât capacitatea noastră de a exporta pasionalitatea expresivă a înjurăturii, chiar și în cel mai auster spațiu germanic? Nu toți avem nevoie de tratamente clasice. Unii avem nevoie să ne spună cineva, simplu și fără emfază, că a merge împotriva curentului e tot o formă de vindecare. Că există prescripții culturale pentru afecțiuni care nu figurează în vreun tratat medical, dar se simt mai adânc decât depresia: alergia la superficial.

Încep să cred că alergia mea nu e o boală. E o formă de selecție. De refuz. O reacție imunitară la platitudine. Și uneori, tratamentul e simplu: o bancă în Germania și un zâmbet care spune: „Nu sunt vindecată. Dar, slavă Domnului, sunt pe drumul cel bun.” Nu o să alunec într-o litanie programatică despre ce ne-ar trebui „ca națiune” – nu pentru că n-aș avea vreo două idei, ci pentru că detest fastul artificial al programelor economice sau de orice altă natură care mimează luciditatea cu aer de Excel populat de la centru. Dezvoltarea nu e o coloană într-un document, ci o rană care, uneori, se închide prin cultură. Spun doar atât: pe unii îi salvează Wagner, pe alții, o vacanță „citită” la timp. În 2024, cele mai răsfoite pagini din The New Yorker nu erau cele despre speranță, ci despre eșecul purtat cu demnitate. Despre adolescenți care își inventează un tată-oligarh pentru a putea exista, despre oameni care își abandonează familia nu din ură, ci dintr-un sentiment prea acut al adevărului, despre femei care nasc în timp ce le moare căsnicia. Poveștile de acest fel, care nu oferă soluții, nici rețete, nici modele, îmi spun mai mult despre ființa umană decât orice strategie națională scrisă la patru mâini și „nșpe” mandate. Pentru că în ele nu vedem ce ar trebui să fim, ci ce suntem când nu mai putem pretinde că trăim bine. Și poate că exact acolo, în ruina sinceră și în nevoia instinctivă de formă, începe un alt fel de vindecare - nu prin reparare, ci prin înțelegere.

Poate că vindecarea nu e niciodată definitivă. Poate că nici nu trebuie să fie. Poate că e suficient să găsim, din când în când, un Wagner personal - fie el o operă, un muzeu, o bancă într-un parc străin sau o carte citită pe furiș într-o după-amiază leneșă. Restul nu e decât întreținere: o atenție constantă pentru lucrurile care ne fac să simțim mai mult decât să funcționăm.

Și, deși este doar un text de vacanță, mă gândesc că poate adevăratul tratament împotriva alergiei la superficial nu e să căutăm antidoturi, ci să refuzăm cu încăpățânare orice versiune ieftină a vieții.

În fond, n-am venit pe lume ca să respirăm corect. Am venit ca să ne tulburăm frumos.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult